Cu sau fără mască?

De la ultimul articol, a mai rămas câte ceva de spus, iar dacă n-o spun pe asta nu mă simt bine. Dar oricum, mi-o spun doar mie, aici în scris. De fapt, ar mai fi atât de multe de spus, dar risc să nu mai termin vreodată. Aş putea într-adevăr să mă focusez pe lucrurile siropoase care dau atât de bine pe aici, pe facebook, şi care adună like-uri fără număr. Am scris atât de divers şi ştiu exact ce prinde şi ce nu. Dar mă surprind că efectiv nu îmi mai pasă. Nu vreau să adun like-uri, nu am ce face cu ele, nu ţin nici de cald, nici de foame. Ele contează doar să afli în acest mod câţi oameni te-au citit, nu neapărat că le-a şi plăcut. Şi contează, nu voi fi atât de ipocrit să spun că nu contează să ştiu câţi mă citesc. Altfel nu le-aş mai face publice, le-aş scrie doar pentru mine şi atât. Însă ştiu şi simt că mulţi scriu pentru asta, să atragă, să seducă, să fie băgaţi în seamă. Trist, dar atât de adevărat!

Mi-au plăcut unele comentarii de la ultimul articol. Într-un fel pot spune că am rămas surprins că rândurile mele au avut efectul ăsta. Şi mi-am spus că, acolo, înlăuntrul lor, de fapt, oamenii ascund nişte lucruri care şi le reprimă direct sau indirect. Iar dacă vine unul ca mine de exemplu şi confirmă trăirea şi reprimarea lor, toate acestea se ridică şi ies la suprafaţă, se dau în vileag după o eternitate de sufocare lăuntrică. Vulcanul interior tot erupe la un moment dat. Ceea ce e super bine. Poate ăsta e rolul meu, habar n-am, nu-mi bat capul cu asta. Dar atâta ştiu, că dulcegăriile şi siropurile te adorm, te fac şi mai prost decât eşti, te tâmpesc pur şi simplu. Ele au efect de anesteziere. Citeşti o dulcegărie pe la unul sau pe la alta, simţi o emoţie care exaltă în tine şi gata eşti, poţi să te culci liniştit la loc!

Aici pe facebook, măştile, exaltările, minciunile, sunt la ele acasă. Fiecare caută să dea cât mai bine din faţa unor ecrane. Şi îi simt pe mulţi cum se amăgesc şi fug de ei înşişi chiar şi aici, în virtual. Dar oare în real cum o fi atunci, dacă nici aici nu au destul curaj să se expună aşa cum sunt? Spiritualitatea de faţadă i-a vrăjit atât de mult, încât nici ei înşişi nu mai ştiu cine sunt. O faţă în real, o alta în virtual, vieţi paralele. O poză afişată ori cu un alt chip, ori cu o imagine abstractă, ce mai contează, doar la nivel de sine una suntem, deci să nu punem preţ pe trup, ci doar pe spirit, nu-i aşa? Un nume şi el fictiv, nu cumva să te surprindă careva cunoscut că scoţi din tine nişte chestii pe care nu ai curajul să le expui în viaţa reală de zi cu zi! Continuă aşa în această minciună, pe cine crezi că amăgeşti?

Iar clişeul ăsta cu atâta iubire necondiţionată care se vehiculează în stânga şi în dreapta, pute de la zeci de mii de kilometri distanţă! Da fraţilor, pute efectiv la propriu, nu doar la figurat! Voi vă simţiţi bine când tot spuneţi cuiva din virtual pe care nu l-aţi văzut niciodată în carne şi oase, că îl iubiţi necondiţionat de mama focului? De unde până unde? Te-au sedus nişte ochi albaştri, un păr blond şi nişte cuvinte ultra-mega spirituale? De ce te amăgeşti, de ce te păcăleşti singur? Cu adevărat contează în primul rând cei din realitatea ta palpabilă, nu cea virtuală! Nu fugi de aceştia ca să te agăţi cu disperare de virtual şi să arunci cu multă iubire de doi bani pe la tot felul de personaje care mai de care mai fictive de pe facebook. Aici e doar o latură a vieţii tale mai mult sau mai puţin poleită. Nu încurca borcanele, trăind în utopia virtuală. Aici sunt măşti de toate culorile, de toate dimensiunile, de toate tipurile. Poate că oamenii aceia pe care tu îi adulezi atât de mult în virtual, ţi-ar putea crea un sentiment cu totul contradictoriu în real. Te-ai gândit vreodată la asta pe bune?

Mai bine arată-te cine eşti, fără mască! Mâine-poimâine dai colţul şi nimeni nu  a ştiut niciodată ce se ascunde în sufletul tău, în mintea ta. Ce ai avea de pierdut, ţi-e frică şi jenă de penibil, de ridicol, de judecata proştilor care îşi schimbă măştile după cum bate vântul? În loc să tot trimiţi floricele şi inimioare şi multă „iubire necondiţionată”,  mai bine scrie ceva cu cuvintele tale, cu simplitatea ta, cu firescul şi naturaleţea ta. Mai lasă deoparte exaltările emoţionale şi vino aşa cum eşti! Că o să ne sufocăm de atâta prostie şi ipocrizie care nu foloseşte la nimic!

Oamenii sunt în căutare, o simt prin toţi porii. Dar adeseori căutarea asta nu e una sinceră, ci mai mult ceva cu care să îţi umpli timpul atunci când nu prea mai şti ce să faci cu el. Aceasta e marea dramă de acum, oameni cu mult timp la dispoziţie pe care nu ştiu efectiv cum să şi-l mai umple. Energia ta însă se vrea canalizată cel mai mult în realitatea ta reală, nu virtuală. Dacă lucrurile stau invers, îţi spun doar că eşti în înşelare şi rişti să devii schizofrenic pe bune.

La fel cum e şi cu iubirea de sine, că tot se spune să ne iubim pe noi înşine, inclusiv eu am tot spus-o până la un moment dat. Dar numai boul e consecvent, nu-i aşa? Oamenii caută cu disperare iubirea, se agaţă de orice, numai să simtă ceva, o exaltare, o vibraţie. Dar aceste exaltări temporare sunt doar emoţii de moment, nu au nicidecum legătură cu iubirea. Nu confunda amorul şi îndrăgosteala de moment cu iubirea. Tu eşti iubire, unde să o mai cauţi şi la cine să o mai găseşti? Sunt cumva două entităţi în tine însuţi de tot îţi spui că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi? Cine iubeşte pe cine? Pentru mine, clişeul ăsta cu iubirea de sine, nu mai e câştigător, e doar pură schizofrenie!

Ceva se prăbuşeşte, simt asta. Dacă e în mine asta, se poate să o simtă mai mulţi, nu ştiu. Se schimbă paradigma, se schimbă totul. Concepte spirituale din trecut nu mai au putere efectiv în faţa conştiinţei actuale. Dar mulţi vor rămâne blocaţi, până ce apare ceva care să-i deblocheze dacă nu îşi dau sema după un timp în ce blocaj se află. Dar nu mă lua în seamă prea mult, mi-am scris doar mie!