duminică, 31 ianuarie 2016

Binecuvântarea ascunsă din noaptea neagră a sufletului



Viaţa nu se opreşte nicicând, iar sufletul nu se poate opri nici el vreodată din a experimenta şi implicit din a evolua. Viaţa însăşi înseamnă evoluţie, căci ceva e permanent în mişcare aici printre oameni, pe această planetă. Omul se scoală dimineaţa, căci ceva îl îndeamnă să o facă, ceva îl atrage către viaţă, către oameni. Dacă sufletul nu ar tânji către această evoluţie, atunci am fi cu toţii ca nişte morţi-vii, nu am mai simţi nevoia să experimentăm nimic.

Dar când devii câte puţin conştient de tine şi începi să îţi deschizi câte puţin ochii spirituali, începi să treci prin tot felul de etape, prin tot felul de provocări, prin tot felul de testări. Sufletul celor ce ard către evoluţia spirituală, abia aşteaptă aceste obstacole care se interpun în faţă, doar pentru a fi trecute. Unii le trec şi merg mai departe, alţii se opresc la prima greutate sau se întorc pur şi simplu din drum. Pentru unii, prezentul e singura clipă suportabilă, restul e doar nostalgia trecutului sau îngrijorarea viitorului. Pentru alţii, clipa prezentă e dată mereu undeva la spate, căci uşurătatea fiinţei lor interioare nu suportă adevărul privit faţă către faţă. Aşa că mai amână pentru un timp întâlnirea cu ei înşişi. Dacă nu acum, poate mâine, poate peste un an sau cine ştie, poate în altă viaţă. Eternitatea nu are capăt, dar totuşi viaţa în acest trup are un capăt.

Şi până la acest capăt, sufletul nostru îşi doreşte cât mai multe experienţe, căci el nu simte nevoia de pauze şi depresii zadarnice. Aşa că el îşi tot cheamă experienţele să vină către el şi astfel să se testeze şi să se călească tocmai prin aceast trup. Nimic nu stagnează, nimic nu se poate complace în inerţie, nici trupul, nici mintea şi nici sufletul. Totul îndeamnă la mişcare, la bucurie, la joacă, la creaţie, la împărtăşire. Inerţia nu este pentru om, el nu se poate simţi bine când nu mai încearcă să păşească dincolo de căile bătătorite de către alţii. Unii merg toată viaţa pe aceste căi bătătorite înaintea lor, dar mai devreme sau mai târziu apare în sufletul lor dezamăgirea, căci realizează că nu şi-au adus cu nimic contribuţia lor personală pe acest pământ.

În tot acest drum, apare din când în când câte o mică ceaţă sau o negură ca o debusolare. O mică îndoială se înfiripă în suflet imediat după ce se termină o etapă din viaţa ta. Simţi nevoia să depăşeşti acel nivel, simţi nevoia să schimbi ceva în viaţa ta, mai ales atunci când ai senzaţia că mersul în contiunare pe acelaşi drum duce direct într-o fundătură. Nimic nu este pentru toată viaţa, orice poate avea un final şi oricând îţi poţi schimba conştient linia temporară de destin. Sau crezi că va veni cineva să o schimbe în locul tău? Crezi că va coborî vreun înger sau vreun dumnezeu care să facă alegeri în locul tău? Crezi că ţi se va arăta vreo fantomă care să îţi spună clar şi răspicat, ia-o la dreapta sau la stânga?

După fiecare etapă din viaţa ta conştientă, apare noaptea neagră a sufletului. Uneori e dureros şi insuportabil de greu să treci prin aceasta. Dar dacă tot vine, primeşte-o cu detaşare şi nu fugi de ea. Lasă să se sedimenteze în tine tot ce ai experimentat până atunci şi nu te judeca, nu te judeca deloc. Lasă-i pe alţii să te judece dacă nu au altă treabă de făcut. Tu doar fii de partea ta şi lasă experienţa ce tocmai a trecut să se aşeze în sufletul tău. Nu o eticheta nici ca fiind bună, nici ca fiind rea. Această dualitate nu are putere asupra sufletului, ci doar asupra persoanei mai mult sau mai puţin egocentriste. În timp ce persoana se ia cu mâinile de cap în disperarea sa, sufletul binecuvântează în tăcere chiar şi cea mai brutală experienţă la care tocmai a fost supus. Persoana nu poate accepta aşa uşor o experienţă traumatizantă, dar sufletul aşteaptă răbdător ca persoana să îşi revină, să îşi adune iarăşi cioburile de pe jos şi să aleagă iarăşi un alt drum. Liberul arbitru e în mâna persoanei, dacă el spune „nu”, nici tot universul la un loc nu l-ar putea urni. Dar dacă face o alegere, se ridică din somnul raţiunii şi spune „da”, tot universul va conlucra alături de el.

Aşa că noaptea neagră a sufletului ascunde de fiecare dată o mare binecuvântare şi un mare dar, în acelaşi timp. Se încheie o etapă pentru a face loc alteia. Intervine o despărţire faţă de un om, pentru a lăsa pe un altul să intre în realitatea ta. Se lasă în spate religia, spiritualitatea va veni în locul ei, sau invers, orice e posibil. Cel mai uşor e să judeci ceea ce nu înţelegi, netrecând niciodată pe acolo. E uşor să judeci religia când niciodată nu ai crezut în ea. E uşor să judeci spiritualitatea când permanent ţi-a fost frică să te cunoşti pe tine însuţi. E uşor să judeci un om care hotărăşte să se despartă de alt om. După ce criteriu ai tu atât de mult discernământ să judeci toate acestea?

Noaptea neagră a sufletului e ca o trambulină care ţi se dăruie după un timp, pentru a accesa prin acest salt, un nou nivel de conştiinţă de care sufletul tău are nevoie. Dacă ai fost religios şi acum ai devenit spiritual, binecuvintează religia, nu o judeca. Dacă ai fost spiritual şi între timp ai devenit religios, binecuvintează spiritualitatea, nu o judeca. Nu intra pe fluxul sinucigaş al păcatului, al învinovăţirii, al regretului. Persoana se identifică cu păcatul, dar sufletul habar nu are ce înseamnă prostia asta. Ego-ul cere suferinţă, sufletul în schimb, cere experienţă.

Dacă vei accepta să sari peste această trambulină care te va propulsa cine ştie unde, atunci fă-o cu inima deplin împăcată, nu cu jumătăţi de măsură. Nu privi înapoi cu mânie, nici la fosta ta religie, nici la fosta ta spiritualitate, nici la fostul tău partener de care poate că tocmai te-ai despărţit. Despărţirile sunt şi ele tot nopţi negre ale sufletului. Despărţiri de prieteni, de iubiţi, de soţi, de părinţi, de copii, de sisteme spirituale sau religioase, de învăţători sau maeştri. Ai investit energie în toate acestea pentru un timp, pentru că le-ai iubit nu-i aşa? Așa că pentru ce te-ai putea judeca?

Dar poate veni un nou timp, când vechiul timp se încheie. Dar schimbarea nu se poate face spontan şi atunci e nevoie de o perioadă pentru ca să se aşeze vechiul timp împreună cu vechea ta experienţă în sufletul tău. Înţelesul experienţelor spirituale nu se poate întrezări chiar imediat, ci mai ales atunci când ego-ul tace şi lasă spiritul să vorbească sufletului. Însă în toate acestea există un dar imperceptibil la început, dar perceptibil adeseori după o vreme, când se aşterne liniştea în minte, în suflet, în trup...

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Sunt iubiri şi iubiri...



Există iubirea pasională între un bărbat şi o femeie, în care îndrăgostiţii se apropie delicat unul de altul la început. Fiecare mereu cu gândul la celălalt. Fiecare mereu cu ochii pe celălalt. Îndrăgostiţii se întâlnesc, apoi iar se despart, apoi iarăşi se apropie şi jocul acesta e frumos şi poate ţine puţin, o vreme sau chiar pentru toată viaţa. Şi iată cum îndrăgosteala se transformă din pasiune şi vâlvătaie, în recunoaşterea celuilalt ca fiind o parte din tine. Iubitul sau iubita vine cu patimile sau cu fricile sale aproape de celălalt, până ce toată această tulburare se dizolvă în simţământul celuilalt. Cel cu iubirea mai mare se lasă pe el însuşi absorbit de slăbiciunile celuilalt, le absoarbe pe toate ca pe un burete şi apoi îi umple acestuia golurile sufleteşti, dăruindu-i acestuia energie, putere, curaj, nădejde...

Există iubrea curată dintre un părinte şi un copil, a cărei curăţie şi puritate nu poate fi asemuită cu nici un alt fel de iubire. Aceasta nu o poate înţelege şi nu o poate simţi decât cel ce a dat naştere unui copil. Când copilul apare în peisajul părinţilor, le arată acestora, exact golurile lor interioare, îndemnându-i indirect cum să se depăşească pe ei înşişi, cum să îşi recunoască puterea din ei, cum să caute şi să găsească soluţii care până înainte de venirea sa pe lume, păreau probleme de nerezolvat. Copilul te scoate din zona ta de confort, din inerţia ta, din lenea şi trândăvia ta cu care îţi place adeseori să cochetezi, dar toate acestea nu-ţi folosesc la nimic, decât la nesfârşitele reverii şi visări ale nimicului. Copilul vine către tine simplu şi firesc, curat şi pur, fără gânduri ascunse. El îţi oferă bucurie şi iarăşi bucurie, astfel încât inima ta ce pare amorţită începe să se deschidă şi să lase iubirea să curgă râuri, râuri, râuri...

Există iubirea dintre un discipol şi un învăţător. Aceasta este un mare dar şi nu oricine o poate experimenta. Această iubire include respectul, devoţiunea, sinceritatea. Învăţătorul pare mereu că îl trage pe învăţăcel după el, iar cu cât învăţăcelul prinde mai repede tot ceea ce are de învăţat, maestrul accelerează şi el, căci râvna discipolului pare de neoprit. Uneori învăţătorul se opreşte şi îl lasă pe învăţăcel să se apropie de el şi să-l îmbrăţişeze, îi dă voie să se aşeze lângă el sau chiar să-i spele picioarele cu părul său. Dar asta o face doar pentru ca discipolul să îşi tragă puţin suflul, pentru ca din nou să se ridice şi să-l urmeze pe maestrul său. Acesta iarăşi fuge şi-l cheamă pe pe discipol după el, lăsându-l uneori să se apropie, lăsându-l să se apropie doar aşa ca o părere sau ca şi cum i-ar atinge doar ciucurii de la poale. Şi pentru discipol această atingere este îndeajuns, nu are nevoie de mai mult. Dar după un timp, în toată această iubire apare şi despărţirea, căci nici un maestru adevărat nu îşi va ţine lângă el discipolul furându-i acestuia libertatea. Aşa că vine vremea când discipolul pleacă de lângă maestrul său în lume, neuitând însă niciodată timpul petrecut lângă acesta...

Există iubirea dintre doi prieteni, a căror prietenie se transformă şi aceasta într-un fel de iubire, chiar dacă prietenii se despart şi se revăd la distanţe de timp foarte lungi. Cei doi îşi amintesc unul de altul, se cheamă iarăşi, căci dorul unuia făţă de celălalt îi mistuie şi-i recheamă iarăşi să se revadă faţă-n faţă. Prietenii adevăraţi rezistă în timp, în ciuda diferenţelor de opinie, în ciuda schimbărilor care apar într-unul sau în celălalt. Prietenia e sursa iubirii, izvorul ce o generează şi care se alimentează din împărtăşirea gândurilor şi simţămintelor. Prietenia e frumoasă şi nu caută la faţa omului, ea nu are nevoie de confirmări şi nici nu pune condiţii între cei doi. Atunci când apare o condiţie, una cât mică chiar, prietenia dispare şi apare interesul, batjocura, dispreţul, superioritatea. Prietenia se susţine însă doar pe sinceritate şi pe respect, altfel nu poate rezista în calea vicisitudinilor vieţii...

Există iubire între oameni care se recunosc unul în altul, chiar dacă nu şi-au vorbit niciodată. Ei se recunosc în priviri, într-o strângere de mână, într-o îmbrăţişare. Între aceştia poate că nici nu va exista vreodată o relaţie anume, dar în sufletul lor există un locaş de neatins pentru acest fel de oameni. Pot fi bărbaţi, pot fi femei, pot fi copii sau orice fel de oameni, frumoşi, melancolici, visători, pragmatici, agitaţi, calmi, tineri sau bătrâni. Iubirea nu caută la forme şi nici posesivă sau geloasă nu poate fi. Ea uneori rezistă în timp pe baricade, alteori e răpusă la prima adiere de vânt. Dar viaţa însăşi o căleşte, o îngrijeşte, o înalţă sau o smereşte, o testează şi o sporeşte, toate acestea într-un mod de nedescris în simple cuvinte umane...

Iubirea poate fi de multe feluri şi totuşi ea e doar una. Ea nu se precipită şi nici nu se îngrijorează în zadar din pricina celuilalt. Pentru că iubirea nu e slabă, nu e doar frunză-n vânt. Ea se recunoaşte în celălalt fără a tot pune întrebarea prostească „oare mă iubeşte sau nu mă iubeşte”? Când simţi iubire pentru celălalt nu mai are nici un rost să îţi pui întrebarea aceasta. Sau crezi cumva că nişte simple cuvinte te-ar împăca cu ceva, când tu singur ştii exact cum stau lucrurile fără a căuta răspunsuri la ceea ce nu se poate răspunde prin cuvinte? Iubirea înseamnă libertate, acesta e marele dar pe care îl poţi oferi celuilalt atunci când simţi că sentimentul tău e dincolo de lumesc, dincolo de carnal, dincolo de orice fel de condiţionări...

joi, 28 ianuarie 2016

Învaţă să gândeşti cu mintea ta!



Cum adică să înveţi să gândeşti cu mintea ta? Oare lucrul acesta se învaţă sau este de la sine înţeles că fiecare gândeşte doar cu mintea lui? Şi cine te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta? Dacă cineva te-ar învăţa asta, înseamnă că nu ai mai gândi cu mintea ta, ci cu mintea lui! Aşa că la urma urmei, nimeni, absolut nimeni, nu te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta. Dar sunt unii oameni care ţi-ar putea mărturisi acest lucru, că încă nu ai ajuns să gândeşti cu mintea ta! Ei nu te vor învăţa niciodată cum să ajungi la tine, ci doar îţi vor indica faptul că încă eşti departe de autenticitatea ta.

Şi când te surprinzi că te afli departe de tine şi de autenticitatea ta? Atunci când vine clipa, şi acum este, când intrând măcar pentru un moment în tine însuţi, te vei surprinde ca agăţat în iluzia timpului. Corpul tău trăieşte în prezent şi conştiinţa ta nu poate înlocui clipa prezentă cu nimic, căci doar acest prezent dizolvă iluzia timpului, doar în „aici şi acum” starea ta rămâne în puritate, rămâne în bucurie, rămâne în creativitate. Imediat ce ai ieşit din „aici şi acum”, starea ta naturală, începe să se altereze, să se întunece, să se disocieze. Şi cine se separă, cine se disociază, cine începe să sufere?

Uneori ai impresia că locuiesc doi în tine însuţi, nu-i aşa? Unul tot face lucruri, trece prin tot felul de stări, îşi bate capul cum să mai răzbată el în lumea asta, cum să facă una, cum să o rezolve pe cealaltă. Celălalt doar asistă la tot acest demers şi pare spectatorul din umbră care consemnează toate aceste fapte, gânduri şi emoţii. Le consemnează şi le pune în balanţă, dar nu într-un mod judecativ, căci acest spectator e dincolo de bine şi dincolo de rău. Spectatorul observă aceste gânduri, observă aceste emoţii care vin şi care pleacă, dar pare că el în esenţa lui, rămâne permanent acelaşi. Aşadar, unul din tine rămâne mereu la fel, celălalt se agaţă în gânduri, în emoţii, în iluzii. Unul îşi păstrează esenţa de observator, celălalt pare mai mereu sedus de ceea ce se perindă prin faţa ochilor săi.

Iar oamenii seduşi, încep să nu mai gândească cu mintea lor. Încep să investească energie în ceva ce nu le aparţine, dar de la care în schimb, au mari aşteptări.
Unii se agaţă de funcţia socială şi ţin cu dinţii sufletului de ea, căci fără ea, ei nu mai sunt nimic. Şi ei nu se pot identifica cu nimicul, ei vor ca toată lumea să îi identifice ca fiind „cineva”. Nu pot da drumul la acest agaţament, căci sub ei, se află hăul, se află neantul, se află judecata lumii care-i va arăta cu degetul, precum că nu fac parte din marea turmă.

Unii rămân agăţaţi de câte o persoană, pe care ei cred că o iubesc de nu mai pot. O iubesc aşa de mult, încât o urmăresc permanent. Ei ştiu totul despre persoana lor iubită, unde se află, cu cine se întâlneşte, ce va face azi şi ce va face mâine. Şi ştiu toate aceste lucruri, pentru că, între timp, „iubirea necondiţionată” din ei înşişi a reuşit să acapareze total libertatea celuilalt. Astfel încât, de aici şi până la manipulare nu mai e decât un singur pas. Tu doar dă-mi libertatea ta, iar eu îţi ofer pe tavă „iubirea mea necondiţionată”! Şi asta pentru că mi-e frică că te voi pierde, mi-e frică că altcineva te va putea fura de lângă singurătatea mea! Iar eu nu vreau sub nici o formă să rămân singur, căci încă nu ştiu să gândesc cu mintea mea!

Alţii rămân agăţaţi în religii, în mântuitori sau în dumnezei care mai de care mai promiţători care te vor primi în poala promisiunii lor, imediat ce „dai colţul” şi ultima suflare. Atunci va fi mare nuntă în ceruri, toţi te vor primi cu mare bucurie în împărăţia cerurilor lor, doar dacă îi alegi pe ei şi nu cumva îi alegi pe alţii! Însă până atunci, mai e o cruce de dus, mai e o vale a plângerii de parcurs, mai e o karmă plină de remuşcări de dedus! Şi astfel oamenii sunt prinşi în acest agaţament al religiilor timpului, inventate de unii şi preluate de alţii. Nici aceştia nu îşi doresc să gândească cu mintea lor, au mereu nevoie mereu de binecuvântări tainice şi harice pentru orice alegere a vieţii lor. Mereu prea păcătoşi, prea nevrednici, prea înrobiţi pentru o minunăţie atât de vastă, la care însăşi viaţa lor îi provoacă! Ei nu pot să-şi dea drumul din poala dumnezeului lor, căci sub acest dumnezeu, se află alt hău şi alt neant. Mintea lor e subjugată de acest iad care nu vrea să cunoască nicidecum libertatea. Ei au nevoie de dogme, de ritualuri, de canoane, de porunci, căci nici aceştia nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor!

Alţii rămân agăţaţi de maeştri, de profeţi, de guruşi, de învăţători care mai de care mai eliberatori. Unul îl venerează pe Isus şi ar vrea să se pună în locul lui pe cruce. Altul îi aduce ofrande lui Budha şi caută starea de non-dualitate încă de aici, de pe pământ. Unul îl vrea pe Mahomed, altul îl alege pe Krishna. Unul îl admiră pe Osho, altul se prosternează pe la picioarele lui Mooji. Unul mai sărac cu duhul vrea creştinism şi preia totul la literă, altul mai deştept se identifică cu cabala, încercând să descopere sensuri mistice dincolo de cuvinte. Calea devoţională pare mai seducătoare decât toate, dar e tot un agaţament, tot un ataşament care nu îţi dă voie să scoţi la iveală autenticitatea ta! Căci nici cei ce îşi lipesc inima de religii, de spiritualităţi sau maeştri, nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor. Multă lume, oameni puţini!

Oamenii caută adevărul şi par tare sinceri în căutarea lor. Bărbaţii îl caută cu raţiunea, femeile îl caută cu simţirea. Şi caută în dreapta, caută în stânga, înaintea sau în spatele lor, deasupra sau dedesubtul picioarelor lor! Întreabă pe toată lumea, ce cale ar fi mai potrivită pentru ei, ce maestru să urmeze, la ce seminar să mai participe, ce fel de chanelling să mai absoarbă ca neapărat să simtă că plutesc şi ascensionează, ce carte să mai citească şi la ce fel de spiritualitate să mai privească! Căci saturaţia, s-a transformat în suprasaturaţie şi astfel nimic nu pare să-i mai hrănească! Fiecare pare dispus la orice sacrificiu, doar-doar se vor agăţa de vreun concept, de vreo religie, de vreun maestru! Dar de religia unicităţii din tine însuţi, când vei fi dispus să te agăţi? Pe maestrul tău interior, când vei avea destul curaj şi îl vei asculta? Şi oare când vei începe să gândeşti doar cu mintea ta?

Ai putea să te agăţi oricând de cele enumerate mai sus şi să priveşti fără teamă în tine însuţi, fără să îţi fie groază că dacă îţi vei da drumul în gol, vei găsi destul de multă susţinere în fiinţa ta, ca după toate acestea, să ai sentimentul că te-ai întors iarăşi în Acasă?

miercuri, 20 ianuarie 2016

Vraja capcanelor spirituale (2)


După articolul de ieri, au năvălit peste mine alte capcane, care mai de care mai seducătoare. Aşa că n-am încotro, vă voi stresa şi astăzi pe acelaşi subiect.
Capcana spirituală a conceptului că „ totul este permis”. Religia îţi spune că nu ai voie asta, nu ai voie cealaltă, căci nu-i aşa, tot ce depăşeşte limitele dogmei, e de la cel rău, viclean şi care nu se pomeneşte! Spiritualitatea îţi şopteşte că ai voie să experimentezi orice, căci nu-i aşa, totul este permis! Dacă consideri că totul îţi este permis şi că ai voie să faci orice, atunci înseamnă că ai destulă putere în tine ca să suporţi şi consecinţele faptelor tale. Căci tot ceea ce faci are ecou, adică efectul faptelor, gândurilor şi vorbelor tale, se transmit, vrei-nu vrei, în tot universul. Dacă consideri că totul îţi este permis, gândeşte-te dinainte dacă vei avea destulă energie interioară ca după ce faci un anumit lucru să te poţi reîntoarce iarăşi în acasă, înlăuntrul tău. Te vei reîntoarce cu mai multă bucurie decât cum ai plecat sau plin de regrete şi vinovăţii? Da, ai dreptul să faci orice pe lumea asta, fără însă a fura nimănui dreptul de a intra sau nu în jocul tău. Însă când îi atragi şi îi răneşti pe cei din jur prin alegerile tale, conceptul „totul este permis” cade cădere jalnică, căci nici ţie nu ţi-ar conveni ca cineva să îţi fure liberul arbitru cu voia sau fără voia ta!
O altă capcană este sintagma precum că „tu eşti dumnezeu”. De ce nu ai spune tot la fel de uşor „tu eşti dracul”? Ţi-e frică de „drac” dar îl iubeşti pe „dumnezeu”, nu-i aşa? Şi cine este acest dumnezeu, îl poţi descrie, îl poţi identifica prin ceea ce simţi tu, prin propriile tale cuvine, dincolo de citate, teologii, dogme şi Biblie? Dacă doar urmezi clişeele aruncate pe ici pe colo despre acest concept, fără ca tu să poţi vorbi liber şi fără frică despre „dumnezeu”, în aceeaşi măsură ca şi despre acest „drac”, înseamnă că iarăşi te afli în iluzie. Ţi-e bine acolo, unde răspunderea faptelor tale cade ori pe unul că te iubeşte de nu mai poate, ori pe celălalt că te urăşte şi te duce mai mereu în ispită. De unde ai preluat aceste concepte, de unde şti că ele sunt şi adevărate, cum le poţi proba? De ce te raportezi mereu la alţii şi niciodată la tine însuţi?
O altă capcană este amăgirea cu „crearea realităţii”. Cu toţii am văzut acel film „Secretul” şi mulţi dintre noi poate chiar am luat de bune cele prezentate acolo. Americănismele de acest fel care seduc minţile credule, le poţi afla în mai toate cărţile care îţi vorbesc despre dezvoltare personală sau despre nu ştiu câţi paşi spre obţinerea fericirii. De parcă prin nu ştiu ce tehnică practicată, vei putea influenţa universul şi-l îi vei face să ţi se supună la comandă. Desigur că atragi, că vibrezi, că emiţi ceva din toată fiinţa. Dar nu atragi ceea ce îţi doreşti conştient, ci ceea ce eşti la nivel subconştient. Poţi avea o părere foarte bună despre tine, poţi declara non-stop că viaţa e magnifică, dar poţi avea atitudinea asta şi atunci când viaţa te va provoca mult mai mult decât ţi-ai dori? Poţi rămâne tu însuţi, şi când ţi se va da, dar şi când ţi se va lua? Căci am văzut o grămadă de oameni care îţi declară cu emfază că sunt liberi, dar la prima provocare mai abruptă a vieţii se întorc iarăşi la mila de sine, caută iarăşi mila celorlalţi şi iarăşi încep bocetul şi jălania către doamne-doamne şi măicuţa! Iar caută minunile icoanelor plângăcioase, iar pleacă în pelerinaje către moaştele celor adormiţi. Dacă încă te afli în dualitatea asta, eşti încă între două bărci, adică ţi-e frică de mori să te agăţi de tine însuţi, pentru că simţi că nu ai destulă susţinere interioară pentru a rămâne în picioare mereu. Şi te agăţi iarăşi de un dumnezeu exterior, pentru că încă există separare în tine, încă există nevoia ascunsă de idolatrie. Aşadar cum îţi creezi realitatea prin ceea ce vrei sau prin ceea ce eşti? Drumul în viaţă este a fi-a face-a avea, nu invers.
O altă capcană este nevoia irezistibilă de a cunoaşte cât mai multe, de a merge la o infinitate de cursuri, de a citi cărţi cu nemiluita şi de a vizualiza documentare spirituale fără număr. Nimic rău în asta, cunoaşterea e bună şi îţi menţine viu focul sacru din interiorul fiinţei tale. Însă de multe ori, apare dezamăgirea atunci când tot cauţi prin toate sursele, dar parcă mai nimic nu reuşeşte să te umple şi să-ţi schimbe viaţa într-un mod benefic. Cauţi şi tot cauţi, dar niciodată nu ajungi la o destinaţie. Acum te fascinează ceva, ca mâine să te seducă altceva. Şi te afli mereu ca într-un vortex sau ca într-un carusel care se tot învârte, dar nimic nu îl poate opri. Atunci când dai de ceva cu care rezonezi, lasă ca acea experienţă să se aşeze în tine şi aprofundeaz-o cât mai mult, înainte de începe iarăşi altceva, doar pentru a abandona iarăşi. Nu căuta cu disperare, ci mai degrabă ia totul ca o joacă, experimentează şi pune în balanţă!
O altă capcană este nevoia de a îi învăţa pe alţii ceva, atunci când crezi că tu ai făcut deja ochi spirituali. Asta mi se poate reproşa şi mie. Senzaţia pe care o au unii, e că eu aş învăţa ceva pe cineva aici. Nu iubiţii mei, nu cădeţi în această capcană. Îmi place să scriu, dar dincolo de aceste cuvinte nu urmăresc nimic, nu vă cer nimic. Dacă vreţi, rămâneţi aici, dacă nu, urmaţi-vă calea voastră care nu e neapărat să mă includă şi pe mine. Dacă stilul acestor scrieri vi se pare prea imperativ, daţi-vă voie să fiţi total de partea voastră, daţi-vă voie să spuneţi „nu”, dacă simţiţi că vă tulbură ceva când mă citiţi. În peisajul spiritualităţii sunt mulţi care au ales să trăiască din asta, din ai învăţa pe alţii câte ceva. Nu e nici bine, nici rău. În realitate, nimeni nu te poate învăţa ceva anume, ci doar poate, eventual, să îţi reamintească ceea ce între timp doar ai uitat. Pentru fiinţa voastră cea mai importantă e tot fiinţa voastră. Daţi-i acestei fiinţe tot ce aveţi voi mai bun, timpul vostru, interesul vostru, bucuria voastră.
Învăţaţi de la albinuţe, cum trec ele din floare în floare, nu zăbovesc prea mult doar într-un singur loc şi iau doar cele de trebuinţă pentru ele, nici mai mult nici mai puţin!

Vraja capcanelor spirituale



Să abordezi aspectul capcanelor spirituale e o adevărată provocare. Să le identifici pe toate e imposibil, căci de la un anumit nivel încolo, capcanele spirituale pot fi extrem de subtile, extrem de ascunse. Şi nici nu poţi afirma că ceea ce crezi tu că ar fi o capcană pentru tine, ar fi valabil pentru toată lumea. Nu există adevăr general valabil, decât doar în minţile extrem de egocentriste şi habotnice. Pentru unii ca aceştia nu poţi să ai decât doar compasiune, să-i asculţi eventual şi nimic mai mult.

Sunt convins că majoritatea dintre noi am tot auzit verdicte şi sintagme de genul “singurul adevăr este acesta sau acela”! De obicei, auzi astfel de verdicte, mai ales în religie. Acolo e justificat, fiecare religie îşi apără adevărul său cu sabia între dinţi şi-l combate cu vehemenţă pe al celui de o altă religie. Dar ce te faci cu cei care se consideră liberi şi au trecut puntea către spiritualitate? Dacă tot te consideri liber, atunci cum mai poţi încorseta această libertate între două limite şi cum îi poţi chema către acest ţarc pe unii sau pe alţii, oferindu-le pe bani sau pe gratis această iluzie a libertăţii interioare?

Spiritualitatea e plină de impostori şi de capcane spirituale. E plină de falşi maeştri care sunt oricând gata să îţi vândă iluzii la pachet, care mai de care mai atrăgătoare. Unii o fac pe faţă, alţii însă, mai disimulat. Pe unii nu-i poţi dibui aşa uşor, pe alţii însă, îi prinzi imediat cu mâţa-n sac şi cioara vopsită. Mulţi nici măcar nu-şi dau seama că cioara din sacul lor e vopsită în multe culori, care mai de care mai ispititoare. Unul îţi promite controlul minţii, altul te momeşte cu crearea conştientă a realităţii, unul vrea neapărat să îţi ofere puteri prin nu ştiu ce fel de tehnici, altul te atrage prin tot felul de vindecări spontane şi la minut.

Nu spun că toatea acestea sunt doar prostii. Mărturisesc că şi eu sunt atras de tot felul de lucruri şi căi spirituale, dar nu ştiu din ce fel de aluat sunt făcut, că nu pot da credit nimănui şi nici nu sunt dispus să merg pe o anumită cale descrisă de nu ştiu ce maestru, de nu ştiu ce guru sau iluminat. Dar citesc cât pot de mult, e şi o curiozitate, e şi o râvnă, e şi un foc care mă tot arde pe dinăuntru şi simt că nu-mi dă pace. Nu simt nevoia să aplic în viaţa mea, decât numai ce reuşesc prin propriul meu discernământ să consider că mi-ar folosi. Dar pentru asta e nevoie să reuşeşti să îţi găseşti calea ta. Şi cum poţi ştii exact că ce simţi tu că ţi-ar folosi, e şi bine pentru sufletul tău?

Nu poţi şti dinainte mare lucru, dar pe măsură ce capeţi discernământ, observi că tai din drumul tău tot felul de mărăcini şi buruieni care te încurcă mai mult decât îţi folosesc. După un timp în care tot mergi pe acest drum, adică te cauţi şi te regăseşti lucrând frumos, curat şi sincer cu tine însuţi, ajungi să nu te mai încurci şi să te răneşti prin aceste capcane spirituale. Desigur, nu poţi deodată, dar metaforic vorbind, Universul e de partea celor râvnitori şi sinceri în căutarea lor.

Una dintre capcanele spirituale în care mulţi îşi prind sufletul, e credinţa de genul că “e ceva în neregulă cu mine”. Şi dacă tot e ceva în neregulă, nepărat trebuie să scot bani de unde nu-s, ca să plătesc pe unul sau altul, să mă convingă şi el că e ceva în neregulă cu mine şi astfel să îmi aplice tratamentul spiritual de care am atâta nevoie. E de vină cineva? Absolut nimeni, atâta timp cât eu personal mă identific cu acest fel de credinţă, cel la care mă voi duce, maestru, guru sau preot, va intra cu mare bucurie în jocul meu, căci ştie foarte bine că de pe urma prostiei mele are o pâine bună de mâncat. În realitate însă, nimic nu e în neregulă cu tine şi absolut nimeni nu te poate convinge de contrariul, fără voia ta. E vorba de ataşamentele şi de rezistenţele tale la urma urmei cu care tu mai mult sau mai puţin alegi să te identifici. Înlătură aceste credinţe limitative ca pe nişte coji de ceapă, una câte una, până vei ajunge la miez, acea e adevărata ta fiinţă, restul sunt doar ataşamente, adică capcane şi curse spirituale.

O altă capcană este încercarea îndârjită de a căpăta un răspuns plauzibil la întrebarea “cine sunt eu”. Întrebarea ţi-o poţi pune oricând, dar un răspuns cert la ea, nu există. Poţi spune sunt spirit, dar chiar şi această etichetă nu înseamnă nimic. E doar o metaforă, căci spiritualitatea de fapt, e doar metaforă. Nu poţi răspunde cine eşti, dar poţi răspunde cu certitudine cine nu eşti. Adică nu eşti ceea ce apare ca identificare socială sau religioasă în starea ta de veghe. Numele, sexul, religia, spiritualitatea, funcţia, poziţia ta socială, acestea sunt doar ataşamente care dispar imediat în somnul tău cel mai profund. Ce rămâne atunci din tine şi unde s-au dizolvat toate acestea în somnul tău profund?

O altă capcană este iluzia că ai nevoie de un reper sau de un maestru. Întreabă-te sincer, pentru ce ai nevoie de un maestru care să îţi dicteze paşii tăi în viaţa ta? Pentru ce ai nevoie de un duhovnic care să pună stăpânire pe sufletul tău şi să-ţi impună ce alegeri ai voie sau nu, să faci în viaţă? Nimeni, dar absolut nimeni, nu are acest drept de a-ţi fura cu bună ştiinţă, propriul tău liber arbitru. Dacă simţi nevoia, sfătuieşte-te cu cine vrei, dar nu îţi da puterea din tine nimănui. Dacă simţi că ceea ce citeşti la mine îţi foloseşte, atunci rămâi, dar dacă nu simţi asta, atunci nu fă acest compromis şi nu-ţi mai arunca ochii pe aceste scrieri, doar ca să mă judeci gratuit, căci această judecată doar te scurge de energie şi nimic mai mult. Aşa că fii liber, fii pe deplin de partea ta!

O altă capcană este atracţia către puterile paranormale cu care spiritualitatea adeseori te momeşte. E adevărat că deţinem cu toţii aceste puteri, unii şi le dezvoltă conştient, alţii însă nu cred în ele şi chiar le este frică de aşa ceva. Întrebarea mea este, de ce vrei să îţi activezi aceste puteri, care e scopul acestui demers? Singura justificare ar fi ca tu să îţi activezi aceste puteri spirituale în folosul evoluţiei tale şi nimic altceva. Dacă îţi folosesc în acest demers şi simţi că ţi-e mai bine, atunci nu te opri, mergi înainte şi experimentează cu curaj toate acestea, aşa poţi căpăta discernământ, experimentând, analizând şi punând în balanţă. Dar dacă scopul tău, e doar să manipulezi, să atragi minţi slabe şi suflete epuizate către tine însuţi, atunci nu îţi pot spune decât că te afli pe fluxul ego-ului care nu se mulţumeşte până ce nu seduce vreo femeie sau până nu îşi umple sacul de bani. Pentru că ego-ul când începe să te lucreze, el e foarte pervers şi îţi aduce multe justificări, precum că tot ceea ce faci e spre binele umanităţii şi tu ai un mare rol de jucat, vrei să schimbi conştiinţe, căci nu-i aşa, le vrei binele tuturor! Dar nu te amăgi în zadar, nu te identifica cu salvatorul din umbră, mai bine observă-ţi trăirile şi priveşte la viaţa ta! “Doctore vindecă-te mai întâi pe tine însuţi” şi apoi te voi asculta! Dar când observ că eşti subjugat de patimi carnale, de lăcomie, de egoism, de sex, de băutură şi de ţigări, cum poţi face pe lupul moralist când nu ai scăpat nici măcar de cele grosiere, până a ajunge la cele mai subtile?
O altă capcană este legată de tendinţa de a merge la tot felul de cursuri, seminarii şi workshop-uri care promit marea cu sarea în trei zile. Lumea vine, cotizează, îşi face o părere şi pleacă. Iar după ce pleacă, foarte puţini sunt şi dispuşi să practice ce au învăţat acolo. Unii vin doar pentru socializare. Alţii chiar vin pentru a mai cunoaşte câte ceva şi a mai face un pas. Fiecare alege pentru ce vine, fiecare e liber să aleagă. Dacă simţi că îţi folosesc aceste seminarii, mergi în continuare. Şi eu am participat la unele, uneori mi-a folosit, alteori nu. Dar eu nu sunt un reper pentru nimeni. Pentru tine, tu cel care citeşti aceste rânduri, tu eşti singurul reper la care te poţi raporta. Dă-ţi credit ţie însuţi, înainte de a le da credit altora!

O altă capcană este cea referitoare la “iubirea necondiţionată”. Am pus între ghilimele, căci rămân la părerea că iubirea e doar una, nici condiţionată, nici necondiţionată. Spiritualitatea abundă de acest clişeu, dă tare bine în peisaj să spui că eşti plin de “iubire necondiţionată”! Adică îi iubeşti pe toţi ca pe tine însuţi, nu-i aşa? Dar tu cum te iubeşti pe tine, cât de mult timp îţi aloci ţie şi sufletului tău, înainte de a spune că îi iubeşti pe toţi necondiţionat? Priveşte bârna spirituală din ochii tăi, înainte de a căuta paiul din ochii celorlalţi!

O altă capcană e cea legată de chanelling-uri. Sigur, spiritualitatea e fascinantă, ami ales atunci când nu prea e discernământ. Multe din aceste chenelling-uri sunt contradictorii şi sunt generate de minţi mai mult sau mai puţin schizofrenice. Nu toate însă. Dar ca să ajungi să discerni între unele şi altele, iarăşi e nevoie de o conştientizare. Mulţi spun că ei fac chanelling cu nu ştiu ce entitate, dar cum pot ei proba treaba asta? Nimeni nu poate dovedi asta negru pe alb, dar în general se simte adevărul dincolo de cuvinte. Poţi citi orice fel de chanelling, te poţi şi uimi dacă vrei. Însă nu-ţi lăsa discernământul deoparte în faţa unor cuvinte şi a unor promisiuni meşteşugite. Alege să le urmăreşti pe cele care simţi că îţi umplu sufletul, nu doar mintea!

Sigur, mai sunt multe capcane, aici nu pot fi enumerate chiar toate şi ştiu că nu există răbdare pentru citit. Dacă unii dintre voi, mai sporiţi în cele spirituale, au dibuit şi alte capcane, îi rog să le expună aici, cine ştie, poate îmi vor folosi şi mie şi altora. Mulţumesc!

Sufletele venite în vacanță pe planeta Pământ



Tu nu aparţii acestei lumi. Ştiu, ai înţeles de mult lucrul ăsta. Toată lumea pare că a înțeles, dar nu toți par că şi pricep. Unii se agață de viață cu toate forțele și cred că vor trăi veșnic. Eu doar îţi reamintesc faptul că aici nu te afli în Acasă. Eşti doar un musafir, un simplu vizitator. Ai venit desigur cu un scop în sine, nu doar întâmplător. Ai intrat în această lume, în mijlocul unei familii, a unor oameni a căror prezenţă pentru tine nu poate fi decât una binecuvântată. Ai venit de asemenea cu un temperament anume, cu un anumit tip de mentalitate, cu anumite înclinaţii, ori spre artă, ori spre ştiinţă, ori spre aventură, ori spre contemplare, ori spre religie, ori spre spiritualitate. Ai venit aici neconstrâns de nimeni şi de nimic, să nu uiţi niciodată acest lucru. Tu singur ai ales ca spirit această venire care într-un fel sau altul, te sporeşte. Dacă eşti mai milităros, poţi considera că eşti într-o misiune temporară. Însă dacă eşti mai bonom, poţi considera tot la fel de bine, că eşti chiar în vacanţă pe planeta Pământ, de ce nu?
La urma-urmei, cu toţii ne aflăm într-o binemeritată vacanţă pe această planetă. Şi nu e chiar aşa rău. Eu scriu, tu citeşti, unul pictează, altul cântă, unul navighează, altul se antrenează, unul plânge, altul râde, unul e trist, altul e bucuros. Pe unii îi vezi că astăzi îți spun cu emfază că viața e minunată, ca în ziua imediat următoare să îi surprinzi căzuţi în depresie. Probabil că și depresia e „minunată” în felul ei! Avem și oameni care merg pe drumul lor fără să le pese de ochii lumii, dar avem și unii care se aprind spontan şi creează ceva, pentru ca imediat mai apoi frica să îi ajungă din urmă și să-i facă inevitabil ca iarăși să se reprime pe ei înşişi. Aceștia sunt preferații mei: un pas înainte, doi înapoi! Avem și „maeștri” care îți vorbesc foarte frumos despre iubirea necondiționată, dar dacă îi zgândări și-i contrezi puțin, sunt în stare să te calce în picioare cu toată magnifica „iubire” din ei înșiși!
Iarăși, rămân uimit cât de multă deșteptăciune e în peisaj. Oriunde te-ai duce și oriunde ai fi, în piețe sau pe ulițe, în temple sau biserici, pe internet sau pe facebook, peste tot numai și numai deșteptăciune. Care mai de care au sfaturi de dat și ceva de transmis celorlalți. Mă gândesc chiar și eu să nu mai fac atâta pe „deșteptul”, ci mai bine să mă arăt ca fiind ultimul prost, și-așa de unul mă înalță, de altul mă smerește, numai conștiința mea îmi spune exact câte parale fac. Asta chiar că n-am mai experimentat-o până acum!
Prin unele locuri e multă pace, prin altele se tot duc războaie la nesfârşit. Tot felul de terorişti care mai de care mai încruntaţi şi mai supăraţi pe viaţă, abia aşteptând ocazia să se arunce în aer, în numele domnului dumnezeului lor! Ei apar cu feţele lor încrâncenate şi tot ameninţă umanitatea în stânga şi în dreapta, doar-doar cineva se va milostivi de ei şi îi vor declara în cele din urmă adevăraţi martiri ai religiei lor! Încă un atentat reuşit împotriva umanităţii, încă o gaură făcută în cerul întunecat al credinţei lor!
Nu, nu prea te poţi plictisi pe aici, avem multă diversitate în peisaj. Avem şi munte, avem şi mare, flori care mai de care mai colorate, copaci înalţi şi robuşti, alţii scunzi şi mai firavi, avem iarbă, aer, apă, doar să nu vrei şi să nu te bucuri de ele. Vremea e şi ea schimbătoare, o zi caniculă, alta cu multă ploaie, secetă, inundaţii, ninsori, tornade. Oamenii sunt şi ei schimbători şi parcă niciodată nu îi regăseşti exact la fel: unii impulsivi, alţii răbdători, unii colerici, alţii îngăduitori, unii guralivi, alţii mai tăcuţi, unii plângăcioşi, alţii mai mereu veseli. Avem şi bărbaţi puternici şi responsabili, femei frumoase şi inteligente, copii cuminţi sau mai puţin ascultători...nu spun eu că nu te prea poți plictisi pe aici?
Aici pe Pământ, diversitatea e la ea acasă. Avem şi suflete mai bătrâne şi suflete mult mai tinere. Unele au venit de nenumărate ori, altele poate că au venit acum pentru prima oară. Unii oameni sunt mai fireşti, alţii par tare ciudaţi. Însă mulţi dintre aceştia nu sunt de aici, ci cu siguranţă s-au întrupat de pe alte planete, c-or fi arcturieni, pleiadieni, siriusieni, orionieni sau de alte naţii extra-terestre, au venit şi ei pe aici să experimenteze, să se joace, să se simtă bine. Unele suflete iubesc viaţa asta şi toate plăcerile de nu s-ar mai lăsa duşi niciodată de aici. Le plac şi femeile şi băutura şi banii, mai pe scurt “îi doare la bască”! Alţii sunt atât de sătui de toate astea, încât dacă s-ar putea teleporta în astral, ar face-o într-o clipă! Unii par mereu ofiliţi şi vlăguiţi de viaţă, de zici că toată ziua trag la jugul suferinţei. Alţii au atâta bucurie şi energie în ei, de ar putea alimenta tot cartierul! Unora le place tumultul vieţii şi nu suportă liniştea nici să le-o oferi gratis la pachet! Cât mai mult zgomot, doar ca să uite de ei înşişi! Alţii însă, nemaisuportând tulburarea, s-au izolat cât mai departe de oameni. Unii cred că au venit în acest peisaj pentru că au karme grele de dus, alţii se simt ca nişte “păcătoşi” exilaţi în “valea plângerii”, iar alţii se simt aici ca într-un permanent concediu. Unii îi învaţă pe alţii, alţii doar se lasă învăţaţi. Câte suflete, atâtea obiceiuri!
Universul ne-a pregătit tot concediul pe pământ, chiar înainte de a ateriza noi aici. Totul e „all-inclusive”. Meniurile sunt şi ele oferite imediat, toate cererile au fost completate de dinainte de întrupare ca nimeni să nu aibă ce comenta, nimeni să nu fie cumva nemulţumit de condiţiile de cazare. Cine a cerut cazare de 5 stele, cu siguranţă o va avea exact aşa cum a cerut-o. Cine a dorit să doarmă în cort, va fi servit cu cea mai mare plăcere. Totul la dispoziţia clientului!
Unii au vrut bogăţie materială şi sărăcie spirituală. Imediat sunt serviţi. Dar împreună cu banii le este adusă şi contrabalansa, căci fără ea, greutatea ar atârna prea mult într-o singură parte. Însă Universul echilibrează totul într-un fel sau altul. Dacă ţi-ai dorit mulţi bani pe pământ, s-ar putea ca, contrabalansa să nu fie chiar una tocmai plăcută, ea ar putea fi formată din depresie, agresivitate, epuizare, abuz, nefericire, familie dezbinată, boală trupească, ramolire spirituală... În schimb, dacă nu ţi-ai dorit neapărat 5 stele şi te-ai mulţumit cu ceva mai modest, vei trăi o vacanţă simplă dar sănătoasă, fără compromisuri, fără minciună şi fără fandoseli!
Fiecare suflet a ştiut dinainte pentru ce vine şi ceea ce i se potriveşte. Unele suflete au venit cu dedicație specială pentru a susţine alte suflete mai puţin experimentate şi nu au ales asta ca un mare sacrificiu, ci pentru că această alegere le aduce multă bucurie. Altele au venit pentru a învăţa la şcoala vieţii, lecţii precum compasiunea, non-judecativitatea, acceptarea, răbdarea, curajul. Altele au venit pentru a-şi depăşi propria senzualitate carnală cu care poate în altă viaţă au avut mult de furcă. Altele, de cum au ajuns, s-au pus pe învăţat pentru că vor lua această cunoaştere cu ele și se vor folosi de ea când iarăși vor ajunge Acasă. Altele au venit ca simpli observatori care vor lăsa mărturii dincolo, despre ceea ce au înţeles şi văzut, trăind un timp printre oameni.
Fiecare suflet mai mult sau mai puţin experimentat, îşi va aduce propriul său aport, propria sa contribuţie în această lume, cu fapta, cu gândul sau cu vorba. Nimic în fond, nu e obligatoriu să faci pe pământ. Doar să trăieşti, dar numai dacă vrei. Nu ai nici „deadline-uri”, nici „target-uri”. Totul e benevol, totul e facultativ, totul e opţional. Însă orice ai face şi oriunde ai fi, nu uita că oricând te poţi răzgândi, oricând o poţi lua de la capăt, oricând poţi schimba alegerile făcute.
Ce poate fi mai reconfortant să te afli într-o permanentă vacanţă, nu-i aşa? Unde mai sunt greutăţile, necazurile, durerile, grijile şi toate celelalte? Ce a mai rămas în urma lor? Unde s-au dizolvat ele cu toate? Așa că bucură-te și onorează-te! Ar fi păcat să îți ratezi vacanța pe Pământ și să pierzi toată distracția!


luni, 18 ianuarie 2016

Cum ar fi dacă te-ai îndrăgosti de tine însuţi?


Atunci când te vei îndrăgosti de tine însuți viața ta se va transforma ca într-un mărgăritar de care vei avea grijă și pe care-l vei șlefui mereu fără să obosești vreodată. Atunci de-abia, îți vei acorda mai multă atenție și te vei aprecia la adevărata ta valoare. Atunci nu vei mai concura în veșnice dispute orgolioase cu unul sau cu altul. Pentru că atunci, te vei regăsi pe tine însuți, trezindu-te la viață ca dintr-un somn adânc.

Disputele nesfârşite ale orgoliilor, scrâşnind permanent din încheieturile ego-ului, înseamnă pierderi sufleteşti de energie. Şi ca să îţi dai seama cât de mult sau cât de puţin te iubeşti pe tine însuţi, analizează cât din energia sufletului tău eşti dispus să o pierzi în lucruri, certuri sau contre care nu îţi folosesc la absolut nimic. Decât eventual, să mai înveţi încă o lecţie şi astfel să mai faci un pas. Un pas către ce? Către tine însuţi, căci pentru tine tu eşti cel mai important. Iar dacă pierzi energie în zadar, nici cei de lângă tine nu se vor simţi bine lângă un astfel de om golit sufleteşte.

Competiţia la care participi zi de zi este însăşi viaţa ta. De dimineaţă, te afli permanent la linia de start. După câteva ore, s-ar putea să te afli tot acolo. După amiaza, încă te mai gândeşti dacă să iei startul sau nu. Iar seara vine, ziua a trecut pe lângă tine, dar tu ai ratat startul pentru că de această dată ţi-a fost prea frică să intri în competiţie. Ai preferat să nu iei startul amănând pe mâine ceea ce doar azi poţi face. Pentru că fiecare zi e unică, la fel cum şi trăirea ta zilnic e unică. Când eziţi să iei startul rămâi în defensivă, rămâi doar cu veşnica întrebare „ce ar fi fost dacă?” Ce ar fi fost dacă în ziua care tocmai s-a scurs, m-aş fi ocupat mai mult de mine, de lucrurile care odinioară îmi plăceau, dar pe care între timp le-am uitat? Şi le-am uitat pentru că aşa cum „ochii care nu se văd se uită”, aşa şi pasiunile noastre se dizolvă în timp, dacă ele nu sunt întreţinute permanent.

Ce ar fi fost dacă nu aş mai judeca pe absolut nimeni măcar pentru o singură zi? Ce ar fi fost dacă nu m-aş mai îngrijora pentru „grija zilei de mâine”, alegând să trăiesc doar în bucuria zilei de azi? Ce ar fi fost dacă nu mi-aş mai reprima originalitatea şi felul meu unic de a fi? Cum ar fi fost dacă aş începe să mă disciplinez şi să nu mai pierd timpul aiurea? Cum ar fi dacă nu m-aş mai considera aşa superior şi aş accepta că pot învăţa câte ceva de la absolut oricine? Cum ar fi fost dacă astăzi aş fi experimentat măcar un singur lucru nou, cât de mic, pe care nu l-am mai experimentat niciodată? Cum ar fi fost dacă n-aş mai intra în contre cu absolut nimeni, pe motiv că doar eu am dreptate? Cum ar trece ziua în care să le dau dreptate tuturor fără să mai intru în nici un fel de polemică distructivă? Cum ar fi dacă nu mi-ar păsa deloc ce spune religia mea şi să rămân măcar o singură zi în libertatea stării de „eu sunt”? De ce mi-ar trebui oare un motiv anume ca să zâmbesc? De ce aş avea nevoie de nenumărate motive exterioare ca să mă simt bine în interior? Case, maşini, haine, obiecte, bani, etichete sociale, ce semnifică de fapt toate acestea pentru mine? Cu ce mă identific eu la urma urmei? Ce încerc să par prin mult efort şi totuşi nu reuşesc? De câţi maeştri, duhovnici, învăţători, cărţi, cursuri, mai am nevoie ca să înţeleg cine sunt? De ce dau curs unor minţi „luminate” şi nu îmi dau credit doar mie însumi? Ce rezistenţă am în mine, de nu mă pot lăsa definitiv în poala sinelui meu?

Ca să te iubeşti pe tine însuţi, ai nevoie doar să fii mereu de partea ta. Dar nu într-un mod egoist. Pentru că a fi de partea mea, nu înseamnă să mă pun pe mine pe soclu, în defavoarea altora. Nu înseamnă să îmi fac loc dând din coate şi călcând cu nonşalanţă peste sufletele celorlalţi. Nu înseamnă să îmi poleiesc imaginea amăgindu-i pe ceilalţi cu măştile mele schimbătoare. Nu înseamnă să nu am compasiune faţă de cei care au nevoie de ea. Nu înseamnă să caut paiul din ochii celui de lângă mine, când bârna din ochii mei încă nici măcar n-am reuşit s-o dibui. Nu înseamnă să mă apuc să îi învăţ pe ceilalţi despre ceea ce nici eu nu prea am habar. Nu înseamnă să îi contrazic pe cei care au o credinţă diferită de a mea. Nu înseamnă să impun, să domin şi să stăpânesc sufletele celor mai săraci cu duhul care poate nu ştiu prea bine pe ce lume sunt. Oare eu ştiu pe ce lume sunt?

Cel îndrăgostit se va purta mereu cu mănuşi şi va avea mare grijă să nu rănească persoana cu pricina. Îi va face cadouri, o va surprinde zi şi noapte cu şoaptele sale. O va încuraja ori de câte ori va avea nevoie. Îi va face chiar promisiuni pe toată viaţa, deşi ştie în sinea lui că nici măcar până mâine nu va fi în stare să le ţină. Va aştepta toată ziua să o revadă pe prinţesa sa, iar ea îl va aştepta mereu ca pe un prinţ. Pe scurt, persoana va fi prezentă mereu în mintea lui şi a ei. Însă oamenii sunt schimbători şi nu există nici un parteneriat bătut în cuie pe toată viaţa.

În schimb, ceea ce e într-adevăr pe toată viaţa şi mai mult de atât, e chiar pe veşnicie, e parteneriatul cu tine însuţi. Şi acesta e unul real, zi de zi şi clipă de clipă. Ar fi un mare efort şi o mare povară, ca tu să nu te suporţi nici măcar pe tine însuţi. Oare în starea asta, îi vei putea suporta pe cei din jur?De tine, orice ai face, nu te poţi despărţi, nu poţi divorţa, nu există vreo instituție care să facă disocierea între sinele tău inferior și cel superior. Aşa că nu ai decât o singură alternativă:să te simţi cât mai bine în pielea ta, astfel încât să îţi cauţi şi să îţi găseşti fericirea acolo unde simţi tu că rezonează sufletul tău cel mai mult! Aproprie-te de tine aşa cum te-ai apropia de persoana pe care o iubeşti. Dacă pe ea nu o poţi răni, oare te-ar răbda sufletul să te răneşti pe tine? Dacă celei de lângă tine îi spui poveşti, îi faci cadouri şi o surprinzi într-un mod plăcut, pentru tine ai putea face toate acestea? Te-ai putea surprinde mereu într-un mod plăcut, fără compromisuri inutile care doar te golesc de energie?
Cum ar fi dacă măcar pentru o zi te-ai îndrăgosti de tine însuţi?


Bărbaţii şi eternele lor subterfugii


După articolul de ieri, am fost atenţionat că sunt cam dur şi am tendinţe misogine. Că dau vina pe femei şi că nu e prea “fair” ce fac. Şi eu care mă gândeam că sunt mai mult de partea voastră dragi creatoare, se poate aşa ceva? Mie îmi plac femeile şi-mi place să scriu uneori despre ele, mi se pare un subiect inepuizabil, pentru că fiinţa femeilor este una inepuizabilă. Acum ai impresia că începi să le cunoşti, pentru ca imediat mai apoi, iar să rămâi surprins. Nu te plictiseşti niciodată în compania lor, asta dacă încerci să le descoperi esenţa sufletească, dincolo de aparenţe.
Dar despre bărbaţi, ce s-ar putea scrie? Cum să faci cunoscut necunoscutul din ei, când majoritatea sunt de o rigiditate pe care mai nimeni nu le-o poate penetra? Lor nu le place să îşi arate sufletul, au impresia că îşi arată slăbiciunile şi vulnerabilitatea în văzul lumii, şi atunci preferă subterfugiile, preferă duplicitatea, preferă minciuna. De fapt, preferă orice, numai să iasă la sfârşit cu faţa personalităţii lor, curată şi imaculată.
Da. Ştiţi şi voi, femeile, cum sunt bărbaţii, nu-i aşa? Uite aşa sunt: minunaţi, magnifici, extraordinari, superbi, frumoşi, dinamici, puternici, viguroşi, luminoşi, autentici, creatori, deştepţi, sinceri…. să mai continui? Ce frumos şi ce peisaj divers, tot să trăieşti în lumea bărbaţilor! Şi ce norocoase sunt femeile, chiar nu pot realiza cum de nu-şi dau seama de adevărata natură a masculilor de lângă ele? Toţi bărbaţii au aceste calităţi, dar problema lor e că nu prea-i interesează aspectul frumos din ei înşişi. Aşa că aleg să se identifice cu diferite personaje, unele mai urâte ca altele, mai ales când femeia de lângă ei nu ştie să scoată în evidenţă aceste calităţi. Deci tot femeia e de vină pentru prostia bărbatului!:)
Aşadar când bărbatul nu se identifică cu adevărata lui fiinţă, ale cărei aspecte le-am enumerat mai sus, alege identificarea cu stările alterate prin care apar justificările. Şi atunci avem o mare diversitate de bărbaţi în peisaj, ca de exemplu:
Bărbatul duplicitar. Dragi femei, vă spun un secret: majoritatea bărbaţilor sunt duplicitari. Ce e de făcut dacă frumosul atrage irezistibil? Cui nu-i place o femeie frumoasă şi dacă mai e şi deşteaptă, apăi cum să mai rezişti? Aşa că eu zic să le acordăm circumstanţe atenunate acestor bărbaţi duplicitari, sunteţi de acord? Sigur, să nu generalizăm. Sunt şi bărbaţi cuminţi, fideli şi devreme acasă. Exact cum e descris el într-un roman al lui Dostoievski, “Eternul soţ”. Personajul în cauză o vedea numai pe nevastă-sa în faţa ochilor, dar când îl plesneşte îndrăgosteala, nu mai ştie pe unde s-o apuce. Aşa că sabia e cu două tăişuri. Sunt bărbaţi care pot sta de vorbă cu absolut orice femeie, fără să simtă că simţurile lor o iau razna, şi sunt bărbaţi care nu prea pot asta, căci temperamentul e prea nărăvaş şi dacă le iese în cale Io femeie disponibilă, cum ar putea ei să o refuze? Ar fi o adevărată ofensă să spună “nu”, când toate simţurile lor vor să spună “da”!
Bărbatul mincinos. Unii nu mint aproape niciodată, alţii mint de îngheaţă apele, asta chiar faţă de iubirea vieţii lor care-i aşteaptă cu masa caldă pe masă. Minciuna nu le stă în caracter neapărat, dar aşa s-au învăţat, să mintă şi să se mintă. Iar unele femei acceptă toată această minciună, simt că n-au încotro. Se obişnuiesc până şi ele cu bărbatul mincinos de lângă ele. Puterea obişnuinţei e la mare preţ, te poţi obişnui cu orice şi cu oricine pe lumea asta, dar nu ştiu dacă se şi merită.
Bărbatul curvar. Nu-mi place termenul ăsta, dar se practică, aşa că azi n-am chef să învelesc curvăsăreala într-o poleială aurită. Bărbatul de genul ăsta e atras de femei ca şi cum ar fi atras peştele în momeala care-l tot aşteaptă. Momeala îi face cu ochiul, şi până la urmă, peştele nostru se prinde în ea. Ce să-i faci, tot ispita, bat-o vina! Tot femeia e de vină, că e prea atrăgătoare şi bărbatul prea slab! Sunt unii bărbaţi născuţi cu acest fel de temperament alunecos. Ei nu au prea multă minte, dar au îndeajuns fler ca să-şi dea seama cum să facă şi să dreagă, ca să aducă în aşternutul lor femeia singură, părăsită sau pe care bărbatul de acasă nu o mai bagă în seamă. Acest fel de bărbat nu se va da înapoi de la nimic pentru a-şi obţine trofeul mult râvnit. Că va intra pe uşă şi va ieşi pe geam, nu mai contează. Încă una la număr, încă o cucerire la catastif!
Bărbatul parazit. Acesta e ca un atârnător. Nu face nimic, dar atârnă de banii nevestei mai mult sau mai puţin. Ea munceşte, el filozofează pe banii ei. Unii de genul ăsta îşi găsesc subterfugii în spiritualitate, ca justificarea trândăviei lor să fie una ce nu poate fi dărâmată aşa uşor. Şi încep ei să se justifice că nu simt nevoia să facă altceva decât pufăială, cafengeală şi neapărat facebook, căci el ajută mult la cultul personalităţii. Câteva citate luate de ici de colo şi iaca zen-ul şi spiritualitatea sunt la ele acasă! Unele femei se trezesc repede din această prosteală şi manipulare subtilă, altele însă, mai greu sau niciodată. Dar fiecare are dreptul să aleagă în viaţă, nu-i aşa?
Bărbatul vicios. Aici patimile urlă de dimineaţa până seara şi omul li se supune necondiţionat. Ce e de făcut când trupul e subjugat de băutură, ţigări, mâncare, pornăciuni şi tot ce înseamnă carnal? Cum se poate îndrepta aşa ceva? În nici un caz din afară, adică a sta permanent cu gura pe un astfel de specimen că nu e chiar bine ce face, asta nu ajută la nimic, atâta timp cât bărbatul în cauză nu vrea să iasă din aceste curse. El se simte dominat organic, visceral. Dar şi vinovat în acelaşi timp. Şi cum vinovăţia începe să-l atace de la prima oră, va fugi de cum face ochi către patima sa care-l atrage şi-l subjugă în acelaşi timp. Unii se trezesc din această nebunie, alţii însă, nu mai apucă vreodată.
Bărbatul amorţit. E genul de om care nu mai simte bucurie în nimic. Dar şi multe femei se pot regăsi aici, la ele e o luptă cu depresia. Vor să iasă din ea, dar nu reuşesc când nu mai există susţinere şi dezamăgirea e prea sufocantă. Bărbaţii însă, nu se luptă cu depresia, ei pot trăi şi aşa, permanent în amorţeală, mereu în depresie. El poate trăi fără iubire, femeia însă nu poate şi nici nu vrea, de aceea ea caută o fiinţă căreia să-i ofere necondiţionat iubirea din ea însăşi. Şi dacă găseşte un bărbat care să-i mai şi întoarcă înapoi această iubire, atunci aici e paradisul pentru ea. Pe bărbatul amorţit spiritual, o femeie cu multă energie şi tact îl poate scoate din amorţeala lui. Şi ce nu reuşeşte să facă iubirea?
Bărbatul resemnat. Resemnarea e şi ea un fel de amorţeală, dar aici e o alegere conştientă, pe când amorţeala e o stare temporară. Resemnarea bărbatului vine adeseori din cicăleala celei de lângă el. Mereu simte că ea îl controlează, mereu îi reproşează câte ceva, mereu se simte victimă. Bărbatul victimă, de obicei nu se poate împăca cu situaţia şi îşi va căuta subterfugii ori în vicii, ori în alte femei. Asta deoarece simte nevoia de răzbunare, nu se poate împăca aşa uşor cu umbra sa, cu vulnerabilitatea din el însuşi. Şi atunci alege fuga, oare îl va prinde cineva?
Bărbatul papă-lapte. Sunt cei care se lasă dominaţi de femeile de lână ei, până ce acestea reuşesc să îi castreze spiritual, adică le fură puterea din ei. Cu acordul lor, bineînţeles. Genul de bărbaţi defensivi şi temători care mai întâi trebuie să-şi ceară voie de la partenera lor pentru a face un pas, oricât de mic. Exact cum aminteam în articolul de ieri, dacă mamele au făcut din ei nişte papă-lapte, femeile care vor fi lângă ei, ori îi vor scoate din această stare, ori le vor alimenta şi mai mult slăbiciunea lor. De ce fac asta? Pentru că le place să îi controleze şi să ştie permanent unde şi cu cine se află bărbatul lor!
Bărbatul habotnic. Aici e tare greu, că e treaba cu credinţa. Unii bărbaţi sunt în stare să-şi dea viaţa în numele religiei şi a domnului dumnezeului lor. Şi dacă o femeie are ghinionul de a iubi un astfel de bărbat, nu-l va putea schimba cu absolut nimic, deşi multe din astfel de femei pleacă cu gândul într-o relaţie, precum că vor reuşi să îl schimbe pe bărbatul de lângă ele. Uneori se poate, alteori nu. Unii bărbaţi care mai fac ochi, spiritual vorbind, se mai schimbă. Alţii însă, rămân dogmatici şi habotnici pentru totdeauna, chiar dacă nefericirea celei de lângă ei, e mai mult decât evidentă. Ei sunt genul de bărbaţi tiranici care urmează la literă dictonul “cine nu e cu mine, e împotriva mea”. E multă judecată acolo şi multă răutate. Ce le poate dizolva? Doar iubirea şi deschiderea către libertatea interioară.
Mai sunt şi alte tipuri de bărbaţi ce îşi tot caută justificări, adică trăiesc şi se agăţă doar de iluzii. Însă aceştia sunt excepţiile care întăresc regula. Căci majoritatea bărbaţilor nu sunt nici laşi, nici fricoşi, nici defensivi. Sunt exact aşa cum sunt, adică puternici, responsabili, frumoşi şi luminoşi, nu-i aşa?

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Femeile și blocajele mentale generate




Femeile prin structura lor afectivă foarte puternică, creează, după părerea mea, cele mai puternice blocaje mentale. Şi în mintea copilului, dar şi în mintea bărbatului.
Copilul după naştere, rămâne în cea mai mare parte a timpului, doar alături de mamă. Mama formează practic caracterul copilului încă din pruncie. Tatăl vine, constată ce se mai întâmplă şi iarăşi pleacă la vânătoare. Iar practica asta e zilnică. Nu degeaba primul cuvânt pe care un copil îl rosteşte e „mama”, chiar nu ştiu dacă sunt cazuri ca un copil să rostească prima oară cuvântul „tata”. Poate sunt şi excepţii, dar ele de obicei, întăresc regula.

Aşadar copilul se află cam tot timpul în braţele mamei şi la propriu şi la figurat. Mama, se apropie de copil cu tot bagajul ei informaţional, preluat şi el de la propria ei mamă, care la rândul său l-a preluat de la bunică, şi tot aşa. Informaţia se perpetuă din generaţie în generaţie. Şi credinţele false şi limitative, la fel. Şi blocajele mentale provenite din tot felul de rezistenţe, de asemenea.

Însă dacă o mamă între timp se trezeşte şi devine conştientă de ea însăşi, atunci rupe instantaneu tot acest fir preluat de la cei de dinainte. Nu vorbesc aici de vreo karmă sau alte forme de condiţionări care doar închistează mintea. Ci vorbesc de ceva firesc care face parte din viaţa simplă cea de toate zilele, nu de vreo înaltă filozofie.
Când un om ajunge şi-şi schimbă conştiinţa, ceilalţi din jur care observă schimbarea lui, vor începe şi ei să ia aminte la ei înşişi. De aici şi până la propria lor schimbare nu mai e decât un singur pas, cel al alegerii constiente. Omul are nevoie să se raporteze tot la oameni, la exemple vii, nu moarte sau demult apuse. Nu la tot felul de citate care dau bine pe facebook, dar în viaţa de zi cu zi, ele nu înseamnă absolut nimic. Ce a spus x sau y acum câteva sute sau mii de ani, e irelevant. El nu a trăit în vremurile mele, eu nu am trăit în vremurile lui. În faţa unui om viu şi autentic, nu poate sta în picioare nici o filozofie de viaţă predată în vremuri imemoriale.

Când mama se trezeşte din „somnul” conştiinţei, în jurul ei parcă toţi se trezesc, toţi prind viaţă, totul se împrospătează. Ea are puterea de a răspândi în jur iubirea ei necenzurată şi atunci cei care se află în zonă, sunt afectaţi în bine, în funcţie şi de deschiderea lor.
Marea diferenţă, aici se produce într-o familie. Dacă doar bărbatul se trezeşte de exemplu şi devine conştient, efectul nu mai e acelaşi, comparativ cu cel produs de către femeie. Când el îşi schimbă viaţa, înţelegând la un moment dat ce e cu el pe lumea asta, are de dus multă muncă de lămurire cu femeia sa şi cu toată familia. Şi nu prea reuşeşte, căci nimeni nu prea e dispus să îl asculte. Eventual îl vor privi ca o ciudăţenie şi cam atât. Pentru că raţiunea singură, nu reuşeşte să răzbată prea departe. Doar s-ar putea să impresioneze cumva şi ceilalţi să cadă pe gânduri, dar cam atât.

Însă femeia odată ce se schimbă, ea nu are de dus multă muncă de lămurire cu nimeni, pentru că viaţa va vorbi în locul ei, iar atitudinea din momentul schimbării, va fi mai grăitoare chiar decât zeci de mii de cuvinte. Fericită va fi acest fel de femeie şi fericiţi vor fi toţi cei din familia ei.
Dar acest fel de femei sunt extrem de puţine la număr. Majoritatea se complac doar în preluarea bagajului informaţional venit pe firul genealogic. Şi merg doar pe linia asta, extrem de restrictivă şi de nocivă pentru copii, dar şi pentru bărbaţii lor. Cele care sunt aşa, practic sugrumă creativitatea copilului încă de la naştere, iar pe bărbaţii lor îi castrează spiritual, lăsându-i fără puterea din ei înşişi. Şi fură această putere, crezând astfel că copiii lor vor fi în maximă siguranţă mereu cât ele vor sta cu ochii pe ei, mereu când vor ţipa la aceştia pline de nervi, mereu când le vor interzice să pună mâna acolo sau dincolo, mereu când îi vor cocoloşi şi-i vor alinta cu tot felul de dulcegării făcându-i astfel cât mai slabi cu putinţă, mereu când le vor lua apărarea în mod gratuit, mereu când le vor povesti câte ceva prin care vor băga frica în ei de mici, mereu când îi vor trage după ele forţat pe la biserică, deşi ei nu-şi doresc asta, toate însă, făcute doar pentru „binele” copilaşului!

Iubirea dintr-o femeie, puterea ei sufletească, poate face minuni, dar în acelaşi timp poate face ravagii. Şi s-ar putea ca aceste ravagii să fie cu bătaie lungă, cam pe toată viaţa. Dar la început, o mamă nu realizează lucrul acesta, pentru că discernământul său este sufocat efectiv de către afectivitatea sa. Şi atunci când luciditatea se pierde, rămân în schimb multe emoţii care nu fac decât să fure copilaşului puterea din el. Şi apoi odată cu intrarea lui în adevărata viaţa, atunci când nu se va mai afla în braţele mamei, s-ar putea să constate că afectivitatea mamei nu i-a folosit la nimic. Şi astfel în loc ca un copil să ajungă OM, ajunge un mic sabotor, care-şi va sabota continuu propria mamă cu trecerea timpului, pentru a-l cocoloşi în continuare, dar de data aceasta nu ţinându-l în braţe, ci eventual întreţinându-l cu mulţi bani vărsaţi în buzunarul lui. Totul are un preţ, nu-i așa?

În acelaşi timp, majoritatea femeilor care-şi cocoloşesc copii, cam la fel procedează şi cu bărbaţii de lângă ele. Şi-i vor controla pe aceştia pentru fiecare pas făcut, pentru fiecare privire, pentru fiecare vorbă, pentru fiecare întârziere. Prin afectivitatea lor plină de reacţii impulsive şi de rezistenţe, manipulează şi le fură puterile din ei, atât copiilor cât şi bărbaţilor. Sigur, nu toţi copii se lasă „furaţi”, nu toţi bărbaţii se lasă manipulaţi. Acestea din urmă sunt cazuri fericite, dar din nefericire în mare inferioritate numerică.

De fapt, multor bărbaţi le place la nebunie să se comporte ca nişte copilaşi mari. Nici nu-şi dau seama de asta. Prima oară au devenit aşa când mamele i-au făcut slabi pentru viaţă, iar a doua oară, cand soţiile lor au preluat de la ei ultima fărâmă de putere rămasă. Mamele care îi slăbănogesc psihic şi mental pe copiii lor, condiţionându-i negativ, nu prea se mai pot numi mame, ci eventual vampiri energetici care se hrănesc cu energia furată de la proprii copii şi de la proprii bărbaţi. E valabilă şi viceversa, şi bărbaţii pot fi mari manipulatori energetici, mai ales când realizează ce putere deţin înlăuntru. Şi astfel adeseori, în loc să şi-o canalizeze în mod constructiv, aleg tirania şi dominarea spirituală, pentru că au sporit mult în cunoaşterea mentală, dar nu şi în afectivitatea sufletească.

Mama uneori chiar fără să realizeze, creează blocaje mentale cu nemiluita în copilul ei. Adică, aruncă niște semințe care cu timpul, tot repetându-le afirmații care mai de care mai limitative, vor încolți, vor crește și vor prinde rădăcini adânci în sufletul copilului. Dacă o mamă nu își susține cu toată ființa ei copilul, îi va genera acestuia multă nefericire și multă frustrare, făcând din el, propriul ei inamic.
Iar dacă femeia nu-și va susține bărbatul în demersul său și nu-i va fi alături trup și suflet, va crea și în el nemulțumiri, frustrări, dezamăgiri. Blocajele mentale transmise de către unele femei sunt cele de genul ”nu ești bun de nimc” sau ”nu ai făcut absolut totul”. Iar la altele, se manifestă permanent printr-o gelozie crâncenă care nu-i permite bărbatului nici măcar să privească în stânga sau în dreapta. Asta e doar prostie şi răutate gratuită. Oare pentru asta există căsniciile, ca să ne manipulăm reciproc şi să ne legăm cu cătușe şi lanţuri unii de altii?

Nu suntem aici să schimbăm lumea, care de fapt nu vrea să fie schimbată. Nu suntem aici nici pentru a trezi conştiinţele care vor să doarmă în continuare. Suntem aici, doar să schimbăm propria realitate în care trăim, prin schimbarea noastră şi a atitudinii pe care o manifestăm în faţa vieţii.
Dacă femeia ar rămâne femeie în sensul bun al cuvântului şi nu ar dori cu orice preţ să înlocuiască rolul bărbatului, dacă bărbatul şi-ar asuma rolul protector şi factorul de decizie, devenind astfel cu adevărat responsabil, tot ce am scris mai sus nu ar avea susţinere şi s-ar prăbuşi într-o clipă. Aşa însă, tare mă tem că susţinerea vine chiar de la viaţă, care se pare că vrea cu orice preţ să îmi dea dreptate, deşi aş dori tare mult să mă înşel.

Dar chiar având în mare măsură dreptate, asta nu înseamnă că nu sunt şi cazuri, care nu se regăsesc în ce am descris eu aici. Pentru că sunt într-adevăr şi femei care-şi cunosc foarte bine rostul de mame sau de soţii, care doar prin mentalitatea şi atitudinea lor te lasă mut prin felul în care ştiu să-şi dozeze afectivitatea din ele, fără a se folosi de ea într-un scop egoist.
La fel sunt şi bărbaţi minunaţi care nu şi-au predat puterea, nu s-au lăsat castraţi spiritual şi nici nu s-au transformat în nişte tirani despotici. Acestora li se cuvine să le fac o reverenţă, pentru că totuşi sunt flori rare, dar nu pe cale de dispariţie. Pe unul ca acesta îl simţi de la distanţă cum vine, nu pe un cal alb cu pletele-n vânt, ci pe propriile picioare şi cu propria demnitate de om. Un gentleman se va purta ca un domn, doar cu o doamnă, iar o adevărată doamnă se va purta ca o doamnă, doar cu un adevărat ”boier” care va şti să o preţuiască și să o pună în valoare, nu doar să o domine sau să se folosească de ea.

Şi iarăşi, să nu-i uităm pe cei micuţi, pe adevăraţii maeştri din casele noastre, să nu le creăm și lor blocaje mentale cu care am fost și noi poate blocați la rândul nostru, să nu le furăm identitatea și puterea din ei, crezând că așa le va fi mai bine. Ei, micuții creatori magnifici, care vin fără să se cenzureze şi fără gânduri ascunse în întâmpinarea noastră, care ne iubesc aşa cum suntem şi care ne frâng egoismul doar prin felul lor de a fi, doar prin îmbrăţişarea lor îngerească care nu minte niciodată...