Singura ta datorie pe pământ: Fericirea!

Aşa cum fiecare suflet este o creaţie unică, aşa şi fericirea fiecărui suflet este unică, incomparabilă, originală şi autentică. Fiecare suflet şi fiecare om îşi trăieşte propria fericire în felul său. Unii se mulţumesc cu foarte puţin, alţii nu s-ar putea mulţumi chiar şi cu toată lumea dacă ar stăpâni-o. Pentru că unii sunt doar oameni care trăiesc un timp şi mor, alţii sunt însă fiinţe umane care nu mor niciodată. Oamenii au limite, fiinţele nu au. Oamenii îmbătrânesc, fiinţele evoluează. Oamenii se ocupă de ceea ce e trecător, fiinţele sunt atrase de ceea ce este veşnic. Oamenii se războiesc între ei, fiinţele caută doar autodepăşirea. Oamenii trăiesc în trecut sau viitor, fiinţele trăiesc doar în prezentul continuu. Oamenii sunt temători şi îndoielnici, fiinţele sunt bucuroase şi curajoase. Oamenii se îngrijorează pentru tot felul de necazuri închipuite, fiinţele în schimb nu lasă ca nimic să le fure identitatea. Oamenii au nevoie de joburi, fiinţele au misiuni divine de îndeplinit. Oamenii oscilează între diferite stări alterate, fiinţele se apleacă doar spre ceea ce le sporeşte fericirea.
Înlăuntru nostru fericirea se află în stare latentă şi abia aşteaptă ca ea să fie revelată, scoasă la suprafaţă şi arătată întregii lumi. Personal, cred că aceasta e cea mai mare provocare a omului, aceea de a-şi învinge teama de a se arăta pe sine însuşi ca fiinţă divină, radiind fericire. Unii se tem atât de tare de această perspectivă încât acceptă să se identifice cu orice altceva, numai cu această stare firească nu. Alţii îşi închipuie fericirea ca pe o stare abstractă şi impersonală, undeva departe de cotidian şi de realitatea lor zilnică, li se pare mai realistă această viziune cu fericirea undeva departe de ei.
Însă ceea ce avem noi de parcurs aici, este un traseu al fericirii care şi-a deschis porţile imediat ce am făcut ochi în această lume. Traseul, oricât de sinuos ar fi el, te îndeamnă permanent să îl parcurgi cu întreaga ta fiinţă şi nu cu jumătăţi de măsură. Când îl vei parcurge cu jumătate din fiinţa ta interioară, traseul mereu ţi se va părea greu şi împovărător. Mereu vei privi cu invidie la cei care au fost mult mai „favorizaţi” de soartă decât ai fost tu. Mereu vei fi frustrat, nemulţumit, ranchiunos, cârcotaş, mereu vei căuta pe cineva care să îţi plângă de milă, iar dacă nu vei găsi, vei pica inevitabil în mila de sine. Şi asta pentru că ai pornit la drum cu fiinţa ta scindată şi nu dintr-un singur întreg. Atunci când fiinţezi din întreg, găseşti bucuria acolo unde ceilalţi văd doar necazuri. Înţelegi binecuvântarea dincolo de aparenţe. Mergi cu îndrăzneală înainte, acolo unde alţii dau fuga înapoi. Cauţi soluţii la problemele care se ivesc, în timp ce ceilalţi îşi îneacă amarul în propria neputinţă. Mai exact, tu fiinţă umană te recunoşti ca făcând parte din acest întreg al fericirii universale şi nu te mai recunoşti astfel în omul abătut şi singur, care a ales să se despartă de fericirea care sălăşluieşte pururi în sufletul lui.
Fericirea pare o pălărie prea mare pentru mulţi dintre noi şi credem că ar trebui să depunem eforturi extreme pentru a pune mâna pe ea. Tocmai această falsă credinţă ne menţine nefericiţi. Facem cu silă multe lucruri, am vrea să scăpăm de multe „greutăţi”, nu vrem să ne confruntăm cu ele, le pasăm altora cu nonşalanţă, fugim de ceea ce ne scoate din zona de confort şi credem că păcălind viaţa, vom ajunge cumva foarte fericiţi. Dar toate provocările au fost aduse în viaţa noastră tocmai ca să găsim singuri antidotul neputinţei omeneşti care se complace în lamentaţie şi vaiet. Toate fac parte din viaţa noastră şi nu sunt separate de noi. Pentru că nu avem o viaţă separată de trăit, ci noi înşine suntem viaţa. Şi dacă suntem viaţa, aceste „obstacole” apărute în viaţa noastră, sunt de fapt provocările care se vor acceptate din toată inima şi nu cu silă. Schimbând unghiul, schimbi percepţia. Dă deoparte vălul de pe acea greutate aparentă din viaţa ta şi binecuvântarea se va revela în toată splendoarea ei.
Dincolo, toate acestea ţi se vor arăta ca oportunităţi care ţi-au fost oferite în folosul şi nu în detrimentul tău. Dar ce minunat ar fi să înţelegi acest lucru încă fiind prezent în această viaţă. Ai scăpa astfel de mult efort inutil, chinunindu-te în zadar şi luptându-te cu morile de vânt.
Rămîi lângă ceea ce te sporeşte şi îţi întreţine fericirea. Ocupă-te de lucrurile care îţi menţin entuziasmul. Studiază ceea ce spiritul te îndeamnă şi nu-ţi reprima inutil pasiunea. Fă lucrurile care oricum se cer făcute, schimbând poziţia de efort şi silă, cu cea de bucurie şi curiozitate. Apropie-te de oamenii care nu emană negativitate şi pesimism, ci de cei care îţi oferă susţinere şi te încurajează fără a-ţi cere nimic în schimb.
Fericirea e acolo, lângă tine, la nivelul tău. Când vei mai creşte în spirit, ea te va urma pe următorul nivel la care vei ajunge. Acolo unde eşti, va fi şi ea prezentă. Ea nu e separată de tine, pentru că Fericirea însăşi...eşti tocmai Tu!

Privind prin ochi de copil

Ochii de copil nu ştiu să mintă, nu ştiu să disimuleze, nu ştiu să se ascundă, nu ştiu să se plece, nu ştiu să privească trufaş, nu ştiu să domine, nu au habar de ceea ce înseamnă viaţa ca surogat. Pentru că ei nu au învăţat încă falsitatea, nu au învăţat duplicitatea, nu au învăţat frica, nu au învăţat răutatea, nu au învăţat plagiatul, nu au învăţat competiţia, nu au învăţat invidia, nu au învăţat nici chinuitorul efort al adulţilor de a încerca în fiecare zi să pară mai mult decât sunt. Ei nu le ştiu încă, pentru că toate acestea se învaţă la şcoala uniformizării tuturor sufletelor pe care o oferă societatea.
Oare cum ar fi ca noi cei maturi, cei a-toate-cunoscători, cei deştepţi foarte, cei ultra-mega spirituali, cei care vedem doar paie în ochii celorlalţi dar niciodată nu vrem să ne confruntăm cu bârna din ochii noştri, cei care adeseori strecurăm cu îndemânare ţânţarul diplomației şi înghiţim pe nerăsuflate cămila ipocriziei, cum ar fi ca noi cei veşnic stresaţi, nemulţumiţi, obosiţi, îngrijoraţi, plângăcioşi, permanent aflaţi în fuga după himere, cum ar fi să ne mai şi oprim pentru o clipă măcar?
Cum ar fi să luăm o mică pauză de la lucrurile „profunde şi serioase” şi să ne aducem aminte de cum priveam noi viaţa înainte de a apuca societatea să ne uniformizeze? Cum ar fi să ne reîntoarcem la originea firescului nostru, cum ar fi să ne re-conectăm la inocenţa copilului din noi, devenit orfan între timp?
Am acumulat între timp multe informaţii, e adevărat. Am depus mult efort în a creşte cu mintea şi a descreşte cu inima. Toate sunt bune, dar ce folos dacă ele nu aduc bucurie? Iar dacă aduc o stare de bine doar pe moment, aceea nu e bucurie autentică, e doar o amăgire care vine şi pleacă. Apoi starea de aşa-zis bine se duce, însă odată devenit dependent de această vibraţie care de fapt nu îţi aparţine, vrei iarăşi să pui „mâna” pe ea, iarăşi cauţi vreun „maestru” sau vreun terapeut impostor care să te scurgă de bani, iarăşi pici uşor în depresie, iarăşi apare nesfârşitul gol interior. Pentru că îţi doreşti ceea ce nu îţi aparţine, o stare euforică care nu face parte din vibraţia ta.
Şi asta se întâmplă pentru că nu ne mai recunoaştem în joacă, în inocenţă, în detaşarea copilăriei. Ne recunoaştem doar în stres, în muncă dusă până la epuizare, în verbul „trebuie”, în datorii sau facturi neplătite, în eternele văicăreli şi lamentaţii, în faptul că merităm mult mai mult decât avem dar nu suntem dispuşi să mişcăm un deget în favoarea noastră, ştim că suntem magnifici dar asta doar teoretic căci în realitate acordăm mult credit suferinţei, ne recunoaştem de fapt în eterna „drama-queen”, adică în ceea ce nu suntem noi cu adevărat.
Când un copil face ochi dimineaţa, el nu e deloc îngrijorat şi nici nu intră pe fluxul iluzoric al dramei, flux pe care noi oamenii intrăm adeseori cu toată puterea. Ni se pare că cu cât suferim mai mult şi cu cât e mai dramatică viaţa noastră, cu atât vom părea mai interesanţi în ochii celorlalţi. De ce oare ne place să cochetăm cu acest masochism intelectual, greu de priceput. Omul înnegurat şi încrâncenat îşi trăieşte propria dramă, iar copilul când apare senin şi luminos, nu poate decât să râdă în hohote când vede astfel de personaje melo-dramatice care îşi iau rolul atât de în serios. Copilul vine, te priveşte direct în ochi, dar nu înţelege absenţa şi suferinţa ta. Gândurile tale sunt undeva departe, dar numai în prezent nu. Iar copilul nu ştie ce înseamnă ieri, nu ştie ce înseamnă mâine. El e mereu în „aici şi acum”, pe când cel matur pică frecvent în starea nostalgică de „era odată ca niciodată...”
Mai apropiaţi-vă unii de alţii şi afectiv, nu doar raţional, oameni buni. Mai eliberaţi gândurile negative să iasă din matca lor şi să se ducă înapoi de unde au venit, adică în neant. Ieşiţi din labirintul mental pentru a intra iarăşi în firesc, în bucurie, în curiozitatea copilului din voi care vrea să se minuneze de viaţă, nu să sufere pentru tot felul de necazuri închipuite.
Mulţi cred că au nevoie de un mediu prielnic pentru a se bucura de viaţă, oricare, numai cel în care se află momentan nu. Iar dacă apar şi nişte greutăţi în peisaj, imediat dau fuga şi-şi îmbracă costumul de personaj melo-dramatic. Imediat apar oftaturile, vaietele şi lacrimile. De ce oare oamenii nu pot accepta faptul că acel mediu e tocmai cel mai prielnic şi cel mai benefic pentru momentul în care tocmai se află? Poate mâine vei ateriza în alt mediu, însă oriunde te-ai afla, nu uita de copilul din tine care oriunde s-ar afla nu îşi face griji şi nici nu-i pasă ce crede lumea despre el.
Copilul se bucură mereu de tot şi toate. Nu vrea să-i scape nimic şi parcă nu oboseşte niciodată. Pentru că face mereu ce-i place şi este deschis mereu la nou.
E permanent entuziasmat de tot ce apare, mai întâi experimentează şi de-abia apoi îşi dă cu părerea. Dacă întâlneşte flori, el se va opri şi le va culege aşa cum poate, va veni în faţa mamei şi i le va înmâna surprinzând-o încă odată cu iubirea din el. Dacă va observa tot felul de insecte prin iarbă, se va opri şi le va studia amănunţit nu cumva să-i scape ceva. Dacă va întâlni oameni necunoscuţi îi va privi cu atenţie în ochi pentru a le surprinde lumina din suflet. De cei care transmit negativitate se va îndepărta pentru că lumina nu se poate amesteca cu întunericul. Pe cei dragi îi va îmbrăţişa cu putere oferindu-le toată dragostea lor. Pe cei trişti îi va săruta până când aceştia îşi vor înghiţi toate lacrimile. Pe părinţii prea îngrijoraţi îi va face să uite măcar pe moment de grijile lor. Celor singuri le va aduce mult entuziasm umplând spaţiul cu prezenţa lor. Celor împovăraţi de vârstă le va reaminti spontaneitatea şi prospeţimea. Celor bolnavi le va aduce surâsul de care aveau atâta nevoie pentru a uita de boala lor.
Iar celor care între timp s-au răcit şi au uitat cine sunt, copilul le va aduce acestora nădejdea, iar odată cu ea tăria sufletească, iar odată cu ea împăcarea, iar odată cu ea recunoştinţa, iar odată cu ea bucuria, iar împreună cu toate acestea la un loc, le va oferi în dar iubirea...

Fa-ti ordine in regatul realitatii tale

Înlătură negativitatea din realitatea ta. Renunţă la inutilele călcări pe suflet care mai devreme sau mai târziu tot împotriva ta se vor întoarce. Mizează totul pe prospeţimea şi fericirea ta. Nu te autoiluziona că-ţi va fi mai bine în viitor atâta timp cât prezentul tău poate e chiar un mic dezastru. Nimic nu se schimbă de la sine, noi înşine nu ne putem schimba de la sine doar trăind într-un „dolce far niente”, adică alegând iarăși și iarăși „a face dulcele nimic”.
Când în interiorul tău e un haos, nici realitatea în care te învârţi nu va arăta mai bine. În locaşul sufletului nostru adunăm multe într-o viaţă de om. Adunăm şi bune dar adunăm şi rele. Achiziţionăm şi bucurii dar şi multe angoase, frustrări, traume, nemulţumiri, devalorizări, dureri, despărţiri, neîmpliniri. Toate acestea nu se şterg din amintirea noastră de la sine, ele îşi pun amprenta energetică pe sufletul nostru. Iar această amprentă nu e nicidecum una benefică, ci una negativă cu efect pe termen lung. Când nu e ordine înlăuntru, mizeria va refula pe dinafară. Ceea ce nu se face la timp cu bunăvoinţă şi bunăştiinţă, se va face la un moment dat forţat, cu nervi, lacrimi, suferinţă şi păreri de rău. Universul nu suportă urâciunea, indolenţa, prostia, delăsarea, frica, spiritul de turmă și amânarea la nesfârşit. Şi pentru că tu nu te hotărăşti în timp util să iei anumite hotărâri în viaţa ta, le va face El în locul tău. Dar atunci, să nu te aştepţi să-ţi fie prea confortabil. Dacă nu ai vrut să ieşi din zona ta de confort atunci când se cerea luarea anumitor decizii, dacă nu ai vrut să ţii seama de toate portiţele care ţi s-au deschis până la un punct, dacă ai închis mereu ochii la mâinile care ţi-au fost întinse şi la sfaturile care ţi-au fost oferite, dacă nu te-ai învăţat să iei hotărâri ci ai rămas mai mereu la mâna sorţii, atunci după o aşa boală gravă şi vindecarea va fi tot una pe măsură. Când puroiul supurează, el va tot clocoti un timp ca un vulcan, după care inevitabilul se produce şi lava care mocneşte de prea mult timp în interior, va da pe afară cu multă putere.
Când se întâmplă aşa, încă e bine. Deşi târziu, totuşi niciodată nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva şi pentru a face într-un final ordine în viaţa ta. Unii pleacă de aici cu lecţiile neînvăţate şi cu mult timp irosit. Alţii se trezesc la o vârstă la care nu mai e chiar aşa multă energie pentru a o lua iarăşi de la capăt. Alţii greşesc adeseori dar nu se lasă în greşeală, cad şi se ridică, îşi pun la bătaie curajul, îşi „bagă picioarele” în vechile tipare de viaţă care s-au dovedit a fi falimentare, se deschid la minte şi la suflet, încep să realizeze că nu sunt doar frunze-n vânt, învaţă, citesc, experimentează, trăiesc pe pielea lor consecinţele unor alegeri şi o iau mereu de la capăt. Pentru că viaţa la urma urmei e o zilnică luare de la capăt, un veşnic nou început. Dacă nu ai această senzaţie în fiecare dimineaţă, această trăire a unui mereu nou început, s-ar putea ca în spatele surâsului tău permanent afişat de complezență în faţa lumii, să se ascundă o mare depresie, un mare gol lăuntric ascuns după o mască.
Aşadar, nu lăsa Universul să facă ordine în realitatea ta, pentru că tu eşti singurul datornic al realităţii tale. Tu ai de luat hotărâri şi tu ai de asumat propriile alegeri. Tu eşti propriul tău stăpân în curtea şi în împărăţia ta. Nimeni nu îţi va putea conduce propriul tău regat în locul tău, căci coroana nepreţuită a realităţii tale o poţi purta doar tu. Aceasta ţi se potriveşte doar ţie, ea a fost măsurată, împodobită şi lucrată numai şi numai pentru tine.
Aşa că ia-ţi în serios rolul de împărat pe care-l vei juca aici pentru un timp, vezi şi înţelege care îţi sunt aliaţii şi care îţi sunt trădătorii, cine îţi sunt prietenii fideli care din iubire îţi spun adevărul şi nu te menajează, află şi linguşitorii care se perindă prin fața ta doar pentru profit, cerecetează fiecare colţişor al palatului tău şi vezi unde praful indolenței s-a depus între timp de câteva degete, sfătuieşte-te cu consilierii tăi în marea sală a tronurilor gândurilor tale, studiază invadatorii care vin şi-şi varsă mizeria în realitatea ta lăsându-te năucit şi fără vlagă, nu te lăsa sedus de cei care vor să îţi vândă minciuni poleite înfășurate-n legende, încercuieşte armatele străine care vor să-ţi prade teritoriul cu surle şi trâmbiţe, ia-le armele cu care nu au reuşit nicicând să te învingă, înalţă un rug aprins unde va arde permanent focul tău sacru, înfinge-ţi în suflet şi steagul libertății tale interioare, aşterne-ţi la picioare ofranda cunoașterii câștigată prin experiență și nu doar prin teorie, iar după ce ai terminat ordinea în regatul realității tale, mergi înainte și nu mai privi înapoi cu mânie, căci atunci de-abia te-ai câștigat cu adevărat pe tine însuți...

Trecerea Rubiconului

Cu toţii la un moment dat, avem de trecut un prag în viaţa noastră. Vine un timp când viaţa te aduce într-un punct fără cale de întoarcere. Acel punct e Rubiconul tău, adică râul transcenderii în conştiinţă, drumul fără întoarcere, calea care nu are decât un sens unic.
Nu e uşor să faci alegeri fără cale de întoarcere. Nu e tocmai comod să renunţi la un stil de viaţă vechi şi rutinat, pentru unul nou de la care nu prea şti la ce să te aştepţi. Nu e chiar la îndemână să părăseşti vechile credinţe care în timp s-au dovedit a fi falimentare, pentru o altfel de credinţă care arde doar în inima ta. Nu e simplu să schimbi macazul propriului tău destin, neştiind dinainte la ce să te aştepţi. E ca şi cum te-ai arunca în gol fără paraşută, iar până vei ajunge jos într-un timp relativ scurt, eşti pus în situaţia de a găsi o soluţie, de a-ţi confecţiona chiar în timpul zborului paraşuta de care ai nevoie și care să te salveze astfel, înainte de a atinge solul.
Dar noi oamenii am fost înzestraţi cu un mare dar, acela de a ne obişnui cu lucrurile care nu ne convin, cu unele greutăţi care ne scot din zona de confort. Avem această putere în noi, puterea de adaptare chiar şi la cele mai vitrege situaţii.
Când luăm hotărâri fără cale de întoarcere, mai trecem un Rubicon, mai facem un salt în conştiinţă. Unele alegeri pot fi în favoarea noastră, altele în defavoarea noastră. Dar simplu fapt că am avut această tărie de a spune „da” sau de a spune „nu”, e un mare pas, indiferent de consecinţele acelei alegeri. Pot fi şi consecinţe nefaste atunci când nu suntem doar noi la mijloc. Pot suferi oameni care rămân în urma noastră şi care poate nu ne acceptă aşa uşor alegerile. Pot fi de asemenea oameni în realitatea noastră care să nu fie de acord cu schimbările noastre. Şi din această cauză, nici nu ne schimbăm, nici nu ne acceptăm noua noastră opţiune de viaţă. Pentru că părerea celorlalţi contează mai mult decât a noastră şi ni se pare mereu că nevoile lor sunt mai presus de nevoile noastre.
Dar persoana de lângă tine dacă te iubeşte cu adevărat, îţi va da voie să fi aşa cum simţi şi chiar te va încuraja în alegerea ta, deşi poate fi una foarte radicală. Cel care te iubeşte, te va împinge el însuşi să treci Rubiconul, te va face el însuşi să înveţi să înoţi singur chiar atunci când te afli în apă. Pentru că noi nu trăim împreună doar ca să ducem o viaţă confortabilă şi insipidă, ci şi pentru a ne susţine unul pe altul atunci când nu ne mai regăsim curajul de a lua anumite decizii.
Adeseori văd cupluri care trăiesc împreună dar parcă sunt într-un permanent război cu sabia între dinţi, care e mai tare, care câştigă supremaţia, care reuşeşte să îl domine pe celălalt. Și rămân în acest veșnic război, nici unul nu își asumă o decizie, nici unul nu are puterea de a trece propriul Rubicon, adică propria limită interioară. Și rămân împreună dar relația lor nu e una constructivă, ci una distructivă, nu e una de susținere, ci de dominare egocentrică. De aceea nici nu iau hotărârea de a se despărți, pentru că pur și simplu au nevoie de multă hrană pentru propriul lor egoism. Iar când realizează că viața lor e un dezastru, vor să facă pasul, dar ajung înfricoșați la mal și când ajung acolo se opresc și încep să se gândească dacă nu cumva apa va fi prea adâncă, dacă nu cumva vor avea destulă forță pentru a ajunge la malul celălalt.
Dar pasul odată făcut te pune imediat pe noul flux de conștiință și practic te lepezi de omul cel vechi într-o clipă. Te lepezi de frica viitorului încețoșat care nu te lasă să faci pasul de care ai nevoie pentru creșterea ta. Oamenii, atunci când fac alegeri, vor să fie absolut siguri că totul va fi bine, că nimic rău nu li se va putea întâmpla. Dar viața însăși nu îți poate garanta asta, ea de fapt are ceva mult mai bun să îți aducă decât garanții că totul va fi bine. Viața nu e controlabilă prin efort, ea poate fi cel mult influențată de propriile noastre alegeri, de faptele, gândurile, vorbele noastre.
Depășirea unor tipare vechi de viață cu care poate am rezonat o vreme dar pe care nu le mai suportăm în prezent, poate fi o adevărată provocare. De obicei, glasul tău lăuntric nu te minte dar nici nu te forțează să faci anumite schimbări, unele chiar radicale. Există doar un îndemn ușor, o adiere divină care îți aduce cu ea vântul schimbării, care îți șoptește că mai ai încă un nou Rubicon de trecut...

Impaca-te cu parasii tai

Pentru anumite perioade din viața noastră poate am cochetat cu un stil de viață nu tocmai sănătos. Pentru o vreme poate am avut anumite obiceiuri după care unele persone au avut mai mult sau mai puțin de suferit. Pentru un timp poate ne-am cam bătut joc de trupul nostru, poate prea multă mâncare, băutură, sex, droguri sau chiar mai mult de atât. Pentru câțiva ani poate am avut anumite afinități cu diferite persoane mai mult sau mai putin dubioase. Poate că cu mulți ani în urmă ne-am abuzat pe noi înșine în diferite forme sau poate că am abuzat psihic sau fizic de cineva. Pentru mulți ani poate nu ne-am dat seama prea bine ce să facem, cum să trăim cu noi si cu ceilalți. Sau poate am rănit persoane de care ne-am despărțit, dar cu care am trăit un timp, iar despărțirea nu a fost tocmai una amiabilă. Fiecare dintre noi, are un trecut care îl urmărește, adică unii poartă o povară spirituală mai grea, alții una mai ușoară. Alții au greșit mult, alții mai puțin. Unii au fost mai atenți cu alegerile lor, însă alții au ales la nervi, impulsiv. Și unii și alții au experimentat și s-au experimentat. Adică au crescut și au învățat.
Se vorbește mult de puterea prezentului, cum că mintea noastră e bine să fie ancorată cât mai mult în prezent. Ideal ar fi să fie așa, dar noi suntem oameni, nu roboți. Se presupune că mai și simțim câte ceva, că mai avem și amintiri, că suntem mai mult sau mai puțin predispuși la anumite stări lăuntrice. De exemplu, eu fiind înclinat mai mult spre partea contemplativă a vieții, am avut mult de furcă cu nostalgia, o trăire și un sentiment care în aparență pare ceva, dar în realitate e extrem de nociv și negativ. Pentru mine, nostalgia e cea mai dăunătoare trăire care vine imediat după frică. De cele rele ne ferim cumva, știm dinainte că acele senzații sunt negative. Dar sunt și unele care par cumva bune, lumea a făcut de-a lungul timpului o adevărată artă din ele. Au luat frica și au început să o propage într-un mod subversiv prin clișeul „frica de dumnezeu e începutul înțelepciunii”. Au luat nostalgia și au făcut artă din ea, dar o artă care nu te sporește ci te sugrumă și te scurge energetic.
Cine sunt pârâșii mei? Situații sau oameni, întâmplări sau evenimente mai demult trăite. Pârâșii sunt cei din trecutul meu, care nu mă lasă în pace. Care imi strigă în conștiință că nu m-am despărțit de ei, ci doar mi se pare. Că nu mi-am încheiat conturile într-un mod împăciuitor, ci am fugit, iar după ce am scăpat, am început să-i judec. Îmi spun că n-am procedat corect în anumite situații, că am jignit și traumatizat unele suflete prin purtarea mea, prin vorbele sau gesturile mele disprețuitoare. Când ajungi să îți amintești foarte des de aceste legături trecute, normal că nu mai poți fi cu mintea în prezent. Poți să citești toate cărțile care vorbesc de puterea prezentului, doar te vei simți bine pe moment, după care odată cartea închisă, vechile tipare revin și mintea se duce imediat iarăși în trecut. Te amăgești că ești ok, dar de fiecare dată când revine vechea situație, omul care te-a afectat sau pe care tu însuți l-ai traumatizat, imediat te scurgi de energie, îți pare rău sau pici in nostalgie. Iar de asta, nu poți scăpa păcălindu-te că nu-i vei mai da atenție, că nu te vei mai gândi la omul sau situația cu pricina. N-ai cum scăpa pentru că sămânța acelui program subversiv te lucrează din umbră, adică din subconștient.
Împacă-te cu pârâșii tăi, împacă-te cu trecutul tău. Putem pretinde că acest trecut nu există? Doar dacă între timp am devenit schizofrenici, și atunci începem să denaturăm realitatea și amestecăm adevărul cu minciuna.
De ce să porți poverile traumelor trecute pe umerii tăi? Gasește o soluție cât mai directă, ca și cum ai fi față-n față cu acel om, cu acea persoană. Gasește o modalitate de a îți reface și de a-ți lumina partea întunecată a sufletului tău. Retrăiește acel episod dar de data asta rescrie-l altfel. Dacă nu poți discuta în mod real cu acea persoană de care te leagă un trecut tenebros, folosește-te de imaginația ta și imaginează-ți o discuție cu acea persoană la a cărei final, vă dați mâna, vă îmbrățișați, vă sărutați, vă împăcați. Imaginează-ți și mediul respectiv, ori o plimbare în natură, ori o discuție pe o bancă, ori stând efectiv în jurul unui foc de tabără. La sfârșit, îți vei lua rămas bun de la acea persoană cu pace în suflet, tu nu o vei mai judeca, ea nu te va mai judeca.
Pentru o vreme, cam acum vreo 20 de ani, muzica rock îmi acaparase toată viața, era un fel de subjugare pe care mi-o hrăneam non-stop. Iar stilurile pe care le ascultam atunci nu erau dintre cele mai blânde, ci la polul opus, adică era multă răzvrătire și rebeliune în peisaj. Când m-am lăsat apoi sedus de ordodoxie, m-am judecat foarte aspru pentru acea perioadă, dar deși mă judecam, nu reușeam să depășesc acest moment, ci doar constatam că 1+1=2, nimic mai mult. Imediat ce apărea o amintire față de ei, apărea inevitabil judecata și critica. A trebuit să reintru cumva în acea atmosferă și s-o rescriu altfel, să mă împac cu acea muzică și cu cei care o creau. A fost necesar să învăț măcar să accept și să le dau voie să fie dacă nu puteam să ajung să-i iubesc. Religia mea îi judeca, eu vroiam însă să-i iubesc exact așa cum erau, necondiționat.
M-am dat pe mine ca exemplu, pentru că a vorbi din cărți și a da soluții abstracte și impersonale e foarte ușor, toți suntem ași în a abstractiza viața și a arunca cu clișee învățate și citite nu știu pe unde. Însa ele dacă nu au fost trăite, nu au putere și sunt mai ușoare decât un fulg punându-le în balanța vieții. Nimeni nu poate da sfaturi altuia, nimeni nu poate generaliza, totul e diferit în gândire și simțire la fiecare dintre noi. Nimeni nu poate trăi viața altuia, nimeni nu poate respira aerul altcuiva.
Iar dacă pârâșii tăi din trecut, încă te urmăresc, încă te amenință, oprește-te și stai de vorbă cu ei, cât încă mai ești pe cale, adică cât încă te mai afli ca om printre oameni. Învață să iubești chiar și acolo unde ți se pare imposibil.

Suflete curajoase

Sufletele curajoase ştiu că pe acest pământ sunt plecate doar pentru un timp în misiune. Ele vin, îşi împlinesc misiunea şi pleacă înapoi de unde îşi reiau acolo sarcinile lor întrerupte pentru un timp. Timpul petrecut aici, e cât o clipă. Iar ca să faci lucru ăsta, să iei această hotărâre când te afli ca spirit într-o „zonă” inundată doar de iubire, cunoaştere şi frumos, nu e tocmai uşor, nu e chiar la îndemâna oricărui spirit. Aşa cum noi aici ne trăim viaţa îndemnaţi spre creştere spirituală (deşi de cele mai multe ori o facem absolut inconştient), aşa şi dincolo aceste spirite se află şi ele într-o continuă creştere şi acumulare de cunoaştere. Unele vin pentru o perioadă aici, altele nu vin niciodată. Unele vin de foarte multe ori, altele vin doar o singură dată. E ca şi cu noi oamenii, care din când în când mai vrem să facem un curs sau o şcoală pentru că simţim la un moment dat nevoia de a experimenta ceva în acel domeniu. Sau uneori simţi nevoia să te apuci de învăţat un instrument muzical, o limbă străină, sau un sport care te atrage. Aşa şi aceste spirite hotărăsc să apară în acest peisaj pentru că au nevoie de o nouă experimentare pentru o nouă creştere pe scara desăvârşirii.
Şi e firesc să fie aşa, cu toţii suntem la şcoala vieţii, numai că este o şcoală la care nu poţi trece clasa dacă nu ţi-ai învăţat bine lecţiile. Nu poţi păcăli pe nimeni, nu poţi copia, nu poţi da nici un fel de mită nimănui. Dacă încerci să o faci, te păcăleşti pe tine şi când vei pleca de aici vei avea mari mustrări de conştiinţă, după care vei alege să vii iarăşi tot într-un mediu unde ţi-ar fi benefic din punct de vedere spiritual. Nimeni nu suportă eşecul. Sportivii care pierd un meci îşi dau sema apoi că nu s-au antrenat cum trebuie, că nu au pus în practică tactica aleasă sau că pur şi simplu au jucat cu o echipă cu care nu au putut face faţă valoric. Sunt şi astfel de spirite care neavând prea multă experienţă pe pământ, îşi aleg dinainte de întrupare mai mult decât pot duce, crezând în schimb că pot face faţă la tot ce e mai greu, asta pentru a acumula cât mai mult într-un timp relativ scurt. Pare o nebunie dar totuşi e chiar adevărat. Altfel nu s-ar explica sinuciderile sau fuga laşă din faţa unor greutăţi pe care personalitatea egocentrică nu le suportă. Cei care se sinucid, vin imediat înapoi fără să mai facă nici un fel de recapitulare a vieţii lor în lumină, fără să îşi mai plănuiască viaţa, fără ghizi spirituali sau alte entităţi de lumină în jurul lor. E ca şi cum încalci un contract cu divinitatea şi apoi eşti lăsat de izbelişte pentru că nu recunoşti lumina şi iubirea din tine, nu recunoşti darul vieţii. Şi te întorci imediat pentru că ruşinea pentru acest eşec este prea greu de suportat în lumea de dincolo. Cum se pot reabilita aceste suflete, greu de spus şi poate greu de priceput pentru o minte umană.
Dacă stăm şi gândim logic, lucrurile capătă un sens în momentul în care realizăm că nu e nimic întâmplător. Totul se leagă când înţelegi cum au decurs lucrurile pentru tine de la începutul vieţii tale şi până acum. Cum anumiţi oameni au apărut din senin în realitatea ta tocmai când aveai nevoie de ei, cum ai trecut prin anumite situaţii uneori extrem de covârşitoare dar care pe termen lung au fost extrem de benefice, cum ai făcut faţă cu brio la multe întâmplări având pe cineva mereu alături. Toate acestea au fost oare pur întâmplătoare?
Să crezi că e doar o singură viaţă de trăit, mi se pare foarte restrictiv. E ca şi cum ai avea o minge de baschet în mâini şi dintr-o singură încercare, chiar fără nici un fel de antrenament înainte, eşti condamnat să nimereşti coşul din prima. Poate fi o reuşită, e şi asta adevărat. Dar e de fapt o pură întâmplare. Iar viaţa nu poate fi o pură întâmplare, lucrurile sunt mult mai complexe de cum le percepem noi cu mintea şi simţurile noastre. Când ne vom recapitula viaţa în lumină, s-ar putea să avem mari surprize de cum am perceput anumiţi oameni pe care poate nu am dat 2 bani, sau cum am ales în detrimentul nostru anumite lucruri doar pentru că ne-a fost prea frică.
Orice om care se perindă pe pământ e un suflet extrem de curajos, alegând această întrupare şi această misiune în care este implicat. Iar această putere a alegerii şi a acestei veniri aici, necesită un mare act de curaj pentru orice spirit. E adevărat că nu am luat această hotărâre de unii singuri şi nici nu ne-am aruncat aici fără să ştim exact la ce să ne aşteptăm. Există un plan schiţat dinainte împreună cu grupul nostru de suflete din care facem parte şi împreună cu ghidul nostru spiritual care a ales să ne fie alături pe tot parcursul vieţii, acest ghid având experienţă precedentă în viaţa pe pământ. Însă acest plan nu e bătut în cuie, el oricând poate fi schimbat în funcţie de alegerile noastre. E firesc, atâta timp cât avem la îndemână puterea liberului nostru arbitru.
Pentru mine, viaţa de dincolo este exact ca aici dar pe alt nivel de conştiinţă. Unii îşi imaginează raiul la un mod foarte angelic, ca şi cum ai pluti pe acolo neştiind cu ce să îţi mai umpli timpul. Dar pentru fiecare există un drum şi o cale chiar şi acolo. Fiecare dintre noi îndeplinim anumite sarcini şi avem un anumit rost în cealaltă dimensiune. Fiecare pe domeniul său, unii învaţă, alţii predau.
Pentru unii pare de domeniul fantasticului că dincolo ar fi exact ca aici. Pentru mulţi, odată cu moartea fizică se termină totul, ei nu pot crede decât în ceea ce se vede cu ochi trupeşti. Alţii îşi închipuie totul raportat doar la religia lor, neapărat într-un mod foarte abstract, înfricoşător şi impersonal. Însă logicul şi firescul mă îndeamnă să cred că ceea ce este aici este şi dincolo, nu ca materie ci ca fenomen.
Când am ajuns aici, am devenit imediat amnezici, nu ne mai amintim nimic de unde venim şi încotro ne ducem. Dar există un glas interior care din când în când îţi reaminteşte, există un dor lăuntric care revine uneori, tânjirea după Acasă. Această tânjire te face uneori să te simţi ca un străin pe pământ. Însă hăţişurile în care mintea noastră se blochează, estompează acest glas lăuntric, sufocă acest dor. Dar curajul nostru de a ne întrupa aici ca om între oameni, ne îndeamnă să nu ne oprim, să nu abdicăm de la misiunea noastră.
De aceea sufletele curajoase, vin, învaţă, aleg şi experimentează, cad, se împiedică şi iarăşi se ridică, se călesc uneori trecând prin mari greutăţi, însă se bucură şi de fiecare realizare obţinută. Cu fiecare pas făcut, învaţă şi mai mult. Învaţă faptul că fiecare om cu care interacţionează are un rol binefăcător în viaţa lui. Învaţă să aprecieze fiecare clipă ca fiind un mare câştig. Învaţă să-şi găsească propriul drum dar nu de unul singur ci împreună cu alte suflete, susţinându-se împreună. Învaţă să comunice cu cei care au nevoie de comunicare, să mângâie pe cei care au nevoie de mângâiere, să îmbrăţişeze sufletele ostenite ce au nevoie de îmbrăţişare. Ele oferă din prea plinul inimii lor şi primesc cu drag tot ceea ce li se oferă. Ele ştiu că au o misiune anume dar nu ar putea-o numi cu exactitate. Însă merg înainte pe drumul lor ca urmare a glasului lăuntric pe care cu fidelitate îl urmează. Aceste suflete şi-au înţeles menirea şi învaţă mereu câte ceva. Altele, doar o intuiesc. Altele, prin liberul lor arbitru s-au defazat total de misiunea lor. Alte suflete şi-au pierdut puterea şi raţiunea, la acestea, spiritul a devenit doar observatorul sufletului şi-l mai îndeamnă să experimenteze cât de puţin, cât mai poate.
Aceasta a fost povestea sufletelor curajoase. Mai sunt şi altfel de suflete, dar despre ele, cu altă ocazie.

Deschide-ti inima...

Deschide-ți inima în fața luminii, în fața frumosului, în fața energiei benefice care e gata să se reverse spre tine...

Liniștește-ți mintea cu gânduri de pace, de armonie, de pozitivitate, de bucurie și de iubire divină...

Echilibrează-ți creierul și apleacă-te spre artă, spre lectură, spre contemplație, spre creația pură din sinele tău divin...

Oferă mișcare și dinamism trupului, rămâi cu el cât mai mult în natură, umple-l în întregime cu energia sacră venită din pământ, din aer, din apă, din iarbă, din arbori și din flori...

Creează ceea ce spiritul tău neobosit și harnic te îndeamnă, creează cu mintea, cu mâinile, cu sufletul, ca dintr-un singur întreg...

Mergi pe drumul tău și nu privi cu nostalgie înapoi, nici cu îngrijorare înainte, ci rămâi permanent ca prezență în prezent...

Amplifică-ți puterea din tine și fi mereu în alertă, observă fiecare gând și simțire care vine și pleacă, observă-ți ca un străjer ființa ta interioară care nu vine, care nu pleacă...

Bucură-te de tot și toate, luminează-ți chipul și lasă-te inundat de oceanul iubirii infinite, întregește-te ca om, desăvârșește-te ca suflet și regăsește-te ca spirit ...

Dă-ți voie să fi și dă voie să fie, topește orice rezistență din tine și lasă să curgă râuri de apă vie care îți aduc cu ele tainica inspirație divină...

Eliberează-te de vechile tipare și închistări mentale, deschide-te la nou cu entuziasm și curiozitate, adună nectarul cunoașterii pe care-l vei lua cu tine când vei ajunge iarăși Acasă...

Respiră cât mai profund, inspiră sănătate, expiră binecuvântare, inspiră optimism, expiră bunătate, inspiră viaţă, expiră veşnicie...

Trăieşte viaţa în toată plenitudinea ei, lasă-te uimit de spontaneitatea vieţii, lasă-te provocat și de greutăţile care apar, mulţumeşte pentru tot ceea ce universul îţi aduce în dar...

Doar deschide-ţi inima, doar linişteşte-ţi mintea, doar ascultă-ţi conştiinţa...

Cum ar fi dacă te-ai îndrăgosti de tine însuţi?

Atunci când te vei îndrăgosti de tine însuți viața ta se va transforma ca într-un mărgăritar de care vei avea grijă și pe care-l vei șlefui mereu fără să obosești vreodată. Atunci de-abia, îți vei acorda mai multă atenție și te vei aprecia la adevărata ta valoare. Atunci nu vei mai concura în veșnice dispute orgolioase cu unul sau cu altul. Pentru că atunci, te vei regăsi pe tine însuți, trezindu-te la viață ca dintr-un somn adânc.
Competiţia la care participi zi de zi este însăşi viaţa ta. De dimineaţă, te afli permanent la linia de start. După câteva ore, s-ar putea să te afli tot acolo. După amiaza, încă te mai gândeşti dacă să iei startul sau nu. Iar seara vine, ziua a trecut pe lângă tine, dar tu ai ratat startul pentru că de această dată ţi-a fost prea frică să intri în competiţie. Ai preferat să nu iei startul amănând pe mâine ceea ce doar azi poţi face. Pentru că fiecare zi e unică, la fel cum şi trăirea ta zilnic e unică.
Când eziţi să iei startul rămâi în defensivă, rămâi doar cu veşnica întrebare „ce ar fi fost dacă?” Ce ar fi fost dacă în ziua care tocmai s-a scurs, m-aş fi ocupat mai mult de mine, de lucrurile care odinioară îmi plăceau dar pe care între timp le-am uitat? Şi le-am uitat pentru că aşa cum „ochii care nu se văd se uită”, aşa şi pasiunile noastre se dizolvă în timp dacă ele nu sunt întreţinute. Ce ar fi fost dacă nu aş mai judeca pe absolut nimeni măcar pentru o singură zi? Ce ar fi fost dacă nu m-aş mai îngrijora pentru „grija zilei de mâine”, alegând să trăiesc doar în bucuria zilei de azi? Ce ar fi fost dacă nu mi-aş mai reprima originalitatea şi felul meu unic de a fi? Cum ar fi fost dacă aş începe să mă disciplinez şi să nu mai pierd timpul aiurea? Cum ar fi dacă nu m-aş mai considera aşa superior şi aş accepta că pot învăţa câte ceva de la absolut oricine? Cum ar fi fost dacă astăzi aş fi experimentat măcar un singur lucru nou, cât de mic, pe care nu l-am mai experimentat niciodată? Cum ar fi fost dacă n-aş mai intra în contre cu absolut nimeni, pe motiv că doar eu am dreptate? Cum ar fi dacă aş recunoaşte un mare adevăr, acela că de fapt nu ştiu nimic? Cum ar trece ziua în care să le dau dreptate tuturor fără să mai intru în nici un fel de polemică distructivă? Cum ar fi dacă nu mi-ar păsa deloc ce spune religia mea şi să rămân măcar o singură zi în libertatea stării de „eu sunt”? Ce aş simţi oare dacă aş zâmbi tot timpul chiar şi fără motiv? De ce mi-ar trebui oare un motiv anume ca să zâmbesc? De ce aş avea nevoie de nenumărate motive exterioare ca să mă simt bine în interior? Case, maşini, haine, obiecte, bani, etichete sociale, ce semnifică de fapt toate acestea pentru mine? Cu ce mă identific eu la urma urmei? Ce încerc să par prin mult efort şi totuşi nu reuşesc? De câţi duhovnici, învăţători, cărţi, cursuri, maeştri, mai am nevoie ca să înţeleg cine sunt? De ce mă îndoiesc când îndoiala nu există în realitate ci doar în mintea mea? De ce dau curs unor minţi „luminate” şi nu îmi dau credit doar mie însumi? Ce rezistenţă am în mine, de nu pot lăsa definitiv în poala sinelui meu?
Ca să te iubeşti pe tine însuţi, ai nevoie de foarte puţin. Doar să fi mereu de partea ta. Dar nu într-un mod egoist. Pentru că a fi de partea mea, nu înseamnă să mă pun pe mine pe soclu în defavoarea altora. Nu înseamnă să îmi fac loc dând din coate şi călcând cu nonşalanţă peste sufletele celorlalţi. Nu înseamnă să îmi poleiesc imaginea amăgindu-i pe ceilalţi cu măştile mele schimbătoare. Nu înseamnă să nu am compasiune faţă de cei care au nevoie de ea. Nu înseamnă să caut paiul din ochii celui de lângă mine, când bârna din ochii mei încă nici măcar n-am reuşit s-o dibui. Nu înseamnă să mă apuc să îi învăţ pe ceilalţi despre ceea ce nici eu nu prea am habar. Nu înseamnă să fac din minciună adevăr şi invers. Nu înseamnă să îi contrazic pe cei care au o altă credinţă diferită de a mea. Nu înseamnă să impun, să domin şi să stăpânesc sufletele celor mai săraci cu duhul care poate nu ştiu prea bine pe ce lume sunt. Oare eu ştiu pe ce lume sunt?
Cel îndrăgostit se va purta mereu cu mănuşi şi va avea mare grijă să nu rănească persoana cu pricina. Îi va face cadouri, o va surprinde zi şi noapte cu şoaptele sale. O va încuraja ori de câte ori va avea nevoie. Îi va face chiar promisiuni pe toată viaţa, deşi ştie în sinea lui că nici măcar până mâine nu va fi în stare să le ţină. Va aştepta toată ziua să o revadă pe prinţesa sa, iar ea îl va aştept mereu ca pe un prinţ. Pe scurt, va fi zi şi noapte în al nouălea cer sau chiar în al zecelea. Însă oamenii sunt schimbători, aşa că nimic nu e bătut în cuie pentru toată viaţa.
În schimb, ceea ce e într-adevăr pe toată viaţa, e parteneriatul cu tine însuţi. De tine, orice ai face, nu te poţi despărţi, nu poţi divorţa, nu există vreo instituție care să facă disocierea între sinele tău inferior și cel superior. Aşa că nu ai decât o singură alternativă. Aproprie-te de tine, aşa cum te-ai apropia de persoana pe care o iubeşti. Dacă pe ea nu o poţi răni, oare te-ar răbda sufletul să te răneşti pe tine? Dacă celei de lângă tine îi spui poveşti, îi faci cadouri şi o surprinzi într-un mod plăcut, pentru tine ai putea face toate acestea? Te-ai putea surprinde mereu într-un mod plăcut?
Cum ar fi dacă măcar pentru o zi te-ai îndrăgosti de tine însuţi?

Cum iti intretii flacara interioara?

Toţi oamenii au în interiorul lor o flacără pe care am putea-o numi ca fiind focul sacru. La unii, acest foc arde încontinuu cu mare vâlvătaie, la alţii arde mai slab, iar la unii e ca o mică licărire care de-abia mai pâlpâie. Acest foc, adică această vibraţie sacră arde mai tare sau mai încet în funcţie de alegerile pe care le facem.
Pentru ca focul material să ardă cu putere, e necesar să fie alimentat constant cu lemne. Pentru ca flacăra noastră lăuntrică să ardă cu putere, e necesar ca ea să fie hrănită constant cu ceea ce hrăneşte spiritul. Altfel, ne ofilim, puterea noastră se reduce, entuziasmul colapsează, interesul scade şi astfel devenim slabi şi vulnerabili.
Dar oare ce hrăneşte spiritul, ce poate face ca focul nostru sacru să ardă cu putere? Ce îl susţine şi ce îl poate stinge?
Spiritul se hrăneşte cu ceea ce adună sufletul din experienţele şi alegerile pe care le face acesta în mod conştient. Când sufletul se bucură, această vibraţie ajunge la spirit care întreţine această flacără lăuntrică. Când sufletul experimentează pentru că „trebuie” sau face lucruri constrâns cu silă şi amărăciune, această flacără nu mai poate fi întreţinută. Rutina, delăsarea, lenea, îngrijorarea, minciuna, descurajarea, frustrarea, plictiseala, toate acestea nu pun lemne pe foc, ci aruncă şuvoaie de apă peste focul interior.
Dar spiritul se întreţine cu frumosul. Se luminează cu lumina din suflet. Se măreşte prin urcuşul scării care duce spre desăvârşire. Se adapă din iubirea care îl leagă de locaşul infinitei iubiri, de unde a venit şi unde după un timp se va reîntoarce. Însă pentru un timp, spiritul nostru se lasă mânat încoace sau încolo de personalitatea noastră mai mult sau mai puţin egocentrică, se lasă pe mâinile noastre umane, se lasă influenţat de mintea noastră care permanent are la ea puterea alegerii.
Permanent alegem, permanent ne întreţinem sau ne micşorăm flacăra din noi. Aici nu există stagnare, nu există nici pauze şi nici concedii de odihnă. Spiritul nu are nevoie de pauze şi nici de odihnă. De fapt, ne amăgim când spunem că suntem în concediu. Trupul stă întins la soare, dar înăuntrul flacăra arde sau de-abia mai pâlpâie. Personalitatea are nevoie să facă plajă, are nevoie de relaxare, are nevoie să uite pentru o perioadă de ea însăşi. Ea a muncit mult tot anul, ego-ul a avut mult de suferit, iar acum e atât de epuizat că nu se poate reîncărca decât luând o pauză, binemeritată ce-i drept. Însă în tot acest timp, spiritul îndeamnă sufletul să mai experimenteze câte ceva pentru că de asta s-a „paraşutat” aici pentru un timp.
Forţa vitală din noi e cu adevărat viguroasă şi strălucitoare atunci când întreţinem focul sacru din noi într-un mod cât mai divers cu putinţă. Diversitatea e cea mai bună metodă de a întreţine această vibraţie, pentru că noi oamenii în general, nu avem prea multă răbdare şi ne plictisim foarte repede făcând acelaşi lucru. Pentru un moment o noutate care apare în realitatea noastră ne stârneşte curiozitatea, ne dă ochii peste cap, dar nu trece mult şi iarăşi ne pierdem interesul. Şi iarăşi tânjim după o noutate, după un nou lucru sau după un nou flirt. Aşa suntem noi oamenii...
Trecerea de la o experienţă la alta, de la a face ceva la a face cu totul altceva, de la pragmatism la contemplaţie, de la a face ceva fizic la a crea ceva cu mintea, de la a citi un timp ceva iar apoi a face o mişcare în natură, de a scrie ceva pentru o oră pentru ca apoi să faci un sport pentru altă oră, e ceea ce te face să treci conştient de pe un flux de conştiinţă pe altul, nu într-un mod pasiv ci într-unul dinamic. Astfel întreţinem pasiunea interioară, întreţinem focul sacru, întreţinem entuziasmul bucuriei din noi. Personalitatea ne îndeamnă adeseori la comoditate şi delăsare, ea se simte foarte „copleşită” de problemele de peste zi. Spiritul însă nu oboseşte niciodată şi el vrea mereu să fie în alertă, să cunoască şi să adune în desaga veşniciei cât mai mult.
Când flacăra e mică, devenim firavi, îndoielnici, depresivi, temători, nu mai avem imunitate în faţa bolilor, nu ne mai apreciem, aşteptăm salvatori exteriori, cădem în mila de sine, începem să dialogăm negativ în minţile noastre.
Însă o flacără sănătoasă ne oferă tărie interioară, tărie emoţională, tărie de caracter, tărie de a putea spune adevărul nostru fără jenă, tărie de a avea curaj să spui „da” sau „ba” fără a fi un fals diplomat, tărie de a putea materializa inspiraţiile care vin şi curg prin făptura noastră, tăria de a ne iubi pe noi înşine şi implicit a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt.
Stările noastre de bine sau de rău, nu ne afectează doar pe noi înşine, de aceea aş putea spune că suntem datori să nu ne pierdem bucuria din noi. Starea mea de rău te va afecta şi pe tine atunci când te vei afla în preajma mea. Starea mea de bine, îţi va urca şi ţie vibraţia vrând-nevrând măcar pe moment, dar odată ce te afli pe culmi şi ţi-ai regăsit puterea, tu devii propriul tău străjer care are permanent grijă de curtea sa interioară şi de a întreţine fără oprire focul sacru prin fiecare alegere conştientă pe care o face.