Pe ce flux de constiinta te afli?

Pentru mine, fluxul de conştiinţă e ca un tren care mă poartă pe o cale fără de sfârşit. Acolo unde destinaţie finală nu există. Unde poarta cunoaşterii mi se deschide doar pentru a mai face un drum către altă poartă care se vrea şi ea la rândul ei deschisă. Trenul înaintează cu viteză, dar încotro mă duce, eu nu ştiu. Şi poate că nici măcar el nu ştie.
Pentru că de fapt, destinaţia finală eşti doar tu însuţi, tu însăţi. Nu-ţi bate capul aşadar cu destinaţia, ci fii conşient doar în ce tren te afli, dacă te afli în vreunul.
Dacă simţi că sporeşti şi că nu dai înapoi, continuă să mergi în trenul în care te afli. Dar dacă simţi că trenul a rămas înzăpezit pe undeva, atunci poate ar fi cazul să îl schimbi. Ieși de acolo până nu îngheți de tot în el.
Când te afli pe un flux de conştiinţă bun, atunci simţi asta, fără să te întrebi prea mult ce şi cum. Pur şi simplu simţi că eşti omul potrivit la locul potrivit. Simţi că ceea ce faci, te sporeşte în ceea ce eşti. Astfel încât, nu ar avea nici un rost să schimbi acest flux doar pentru că la un moment dat apar nişte gânduri de îndoială sau de incertitudine. Poate că ele îţi mai dau târcoale uneori, pentru că hrănindu-le o viaţă, au căpătat drepturi asupra ta şi ele ştiu unde și când să te lovească. Dacă ai stat mult timp într-o credinţă limitativă(nu contează de care), nu te poţi aştepta ca aceste gânduri cu care te-ai identificat poate chiar zeci de ani, să dispară complet peste noapte. Ele nu dispar cât ai bate din palme, dar în acelaşi timp, pe măsură ce schimbarea în tine e tot mai consistentă, aceste gânduri limitative, se vor topi uşor-uşor ca gheaţa expusă la soare. Doar ai răbdare cu tine şi cu viaţa ta, şi în timp aceste mici rezistenţe mintale se vor îndepărta de la tine.
Însă dacă ele se îndepărtează, tu nu le chema înapoi. Nu băga din nou gheaţa topită în congelatorul fricii. Nu energiza ceva ce vrea să te sfâşâie lăuntric. Nu-ţi chema frica să vină înapoi la tine după ce ai părăsit-o. Nu te reîntoarce la omul cel vechi, când omul cel nou a năpârlit deja de toate cele care odinioară îl înfricoşau. Făcând astfel, doar îţi vei călca pe suflet şi iarăşi vei intra în conflict cu tine însuți.
Dacă nu realizezi în ce fel de flux de conştiinţă te afli, puneţi o simplă întrebare pentru a căpăta un şi mai simplu răspuns:
„Trenul meu înaintează liber sau s-a oprit într-o fundătură?”
Dacă înaintează, atunci eşti pe calea ta cea bună, unde creaţiile tale aşteaptă pentru a fi materializate şi împărtăşite celorlalţi.
Dacă s-a oprit într-o fundătură sau nu, vei înţelege când vei privi la viaţa ta din simpla postură de observator. Iar asta nu înseamnă să meditezi sub un smochin, ci pur şi simplu să „ieşi” puţin din tine însu(ă)ţi, punându-ţi întrebări simple, de genul:
„când fac ochi dimineaţa, mă scol cu chef de viaţă sau nu?”, „când plec la job, am o stare bună sau proastă pentru ce mă aşteaptă acolo?”, „mă simt bine în pielea mea sau nu?”, „sunt stăpân pe mine însumi sau mă las stăpânit de viaţă?”, „mă ocup de ceea ce îmi place sau fac în silă ceea ce am de făcut?”, „vin eu în întâmpinarea vieţii sau încerc să fug de ea?”, „încă mai aştept să apară prinţul sau prinţesa, tot visând la ea sau el, cu ochii „larg închişi?” Şi lista poate continua. Fiecare ştie ce şi unde îl doare.
Când trenul se află în mişcare, e uşor să schimbi macazul ori de câte ori doreşti. Dar dacă el tot staţionează, e mult mai greu să fii remorcat şi împins. Fiind împins, există riscul să te opreşti iar, dacă nu alimentezi permanent prin cunoaştere și prin experiență propria locomotivă, adică mintea ta.
Dar odată pus în mişcare pe linia de mers, adică pe fluxul cel bun, fii permanent în alertă şi nu lăsa garda jos nici măcar o clipă, nu fă compromisuri care îţi opresc mersul tău. Odată reţeaua neuronală formată, cultiv-o mereu, pentru a nu fi nevoit să o iei iarăşi de la capăt. Dar fă-o firesc, simplu și cu bucurie, nu cu efort, nu cu încrâncenare.
Am observat adeseori că există oameni care intră pe un flux de conştiinţă bun şi creativ, după care încep să îşi reprime absolut fără rost nevoia de a înainta pe drumul lor. Când ajung să facă asta, de fapt aleg să dea curs acelor gânduri limitative de care vorbeam mai sus. Ce rost are această alegere absurdă, la ce bun această reprimare?
La ce bun să te negi pe tine însuți?
Sau poate că îţi doreşti doar să stai cuminte, fără să deranjezi pe cineva? Ai mai bine grijă ca nu cumva prin această atitudine, să ajungi să te deranjezi pe tine însuţi. Ţi-e frică de penibil sau că te vei face de râs în ochii celor care doar stau pe margine şi se hilizesc neavând destul curaj de a face marele pas pe cale? Vezi mai bine, ca nu cumva să te faci de râs în proprii tăi ochi, alegând ceea ce te trage înapoi.
Porneşte pe fluxul care te sporeşte ca om şi care-ţi împrospătează viaţa, şi atunci penibilul nu va mai exista în viaţa ta. Ai grijă doar de locomotiva ta şi alimenteaz-o mereu cu gânduri bune şi luminoase care să te susţină permanent în demersul tău.
Căci atunci când intri pe fluxul de conştiinţă în care te simţi creativ și împlinit, ai ajuns de fapt, acasă. Iar când ai ajuns în „acasă”, înseamnă că atunci ai ajuns la tine însu(ă)ţi.
Aşa este, aşa să fie!

Intre iubire şi recunostinta

Există două afirmaţii foarte puternice a căror efect benefic nu mai are nevoie de prea multe comentarii. Ele sunt: „Te iubesc” şi „Îţi mulţumesc”. Poate altora le-aţi spus de multe ori aceste afirmaţii. Dar vouă înşivă vi le-aţi spus vreodată privindu-vă ochi în ochi cu sinceritate?
Iubirea şi recunoştinţa sunt cele două aripi care îţi ridică vibraţia şi te ajută să te ridici deasupra stărilor de frecvenţă joasă care te ţin doar în pasivitate şi resemnare. Iar dacă vibraţia ta va fi slabă, dacă entuziasmul tău va fi unul retractil, adică vei face câte un pas înainte şi alţi doi înapoi, atunci şi randamentul tău va fi unul pe măsură. Dacă nu vei iubi cu pasiune ceea ce faci, randamentul tău va fi nul. Dacă nu vei fi recunoscător pentru tot ceea ce vine spre tine şi intră în viaţa ta, randamentul va fi iarăşi unul foarte scăzut. Dacă nu vei mulţumi oamenilor şi nu te vei dărui din ceea ce eşti, nu doar din ceea ce ai, atunci bucuria ta care vrea să fie relevată în exterior, va fi reprimată în mod inutil înăuntru.
Iubeşte-te pe tine însu(ă)ţi şi recunoaşte-ţi potenţialul nelimitat din tine!
Totul e vibraţie în jur şi tu eşti vibraţie. De cele mai multe ori când nu eşti atent şi conştient de tine, pici foarte uşor în anumite stări proaste pe care uneori nici nu înţelegi de unde vin şi care este cauza lor. E normal să se întâmple asta când iubirea şi recunoştinţa nu mai au loc în sufletul tău, când ele sunt doar simple cuvinte teoretice fără nici o putere. E normal să fii ca o frunză în vânt atunci când nu ai susţinerea acestor două mari puteri lăuntrice: iubirea şi recunoştinţa.
Dacă cristalul de apă, reuşeşte să ia o formă atât de frumoasă când aceste două cuvinte îi sunt induse, oare ce formă am căpăta noi înşine pe dinăuntru, având în vedere că suntem alcătuiţi în proporţie de 70% din apă? Dacă în faţa unor cuvinte negative, cristalul apei e ca şi dezintegrat, oare cât de dezintegraţi devenim noi înşine pe dinăuntru când emitem vorbe sau gânduri negative? Iar un om ruinat pe dinăuntru, nu poate fi decât o ruină şi pe dinafară. Dar dacă toate cristalele apei din noi înşine ar căpăta fiecare câte o formă perfectă, oare cât de strălucitori am fi pe dinăuntru, oare cât de radianţi am fi pe dinafară?
Să nu lăsăm iubirea şi recunoştinţa doar la stadiul de cuvinte citite şi atât. Dacă vrei o viaţă chinuită, uită de iubire, uită de recunoştinţă, pentru că lumina nu poate fi amestecată cu întunericul şi bucuria nu poate fi reunită cu suferinţa. Dar dacă îţi doreşti o viaţă frumoasă pe dinafară, atunci implementează-ţi iubirea şi recunoştinţa definitiv în sufletul tău. Nu doar pentru un minut, nu doar pentru o oră, nu doar pentru o zi. De ce nu permanent, de ce nu pentru totdeauna?
Iar în cazul în care vor mai veni asupra ta diferiţi prădători care vor încerca să îţi fure identitatea când te vor vedea cu garda jos, înarmează-te atunci cu scutul iubirii şi cu sabia recunoştinţei şi nu te uita nici în stânga, nici în dreapta, ci mergi înainte cu bucurie pe drumul tău. Pentru că prădătorii, adică gândurile joase, pot doar să te latre şi să te destabilizeze prin frică, dar niciodată nu vor avea curaj ca să te muşte.
Dacă simţiţi cu adevărat nevoia să trăiţi radiant şi nu ofilit, apropiaţi-vă cu curaj de voi înşivă, totul începe cu un pas. Spusă cu voce tare sau aşternută în scris, afirmaţia voastră de iubire și recunoștință va fi ca o pecete peste un legământ divin încheiat cu voi înşivă.
Mă iubesc pe mine însu(ă)mi, îmi mulţumesc că exist şi sunt recunoscător pentru tot ceea ce viaţa îmi dăruieşte!

Puterea cuvantului rostit

Modul de exprimare te defineşte. Conţinutul exprimării tale reprezintă propria ta caracterizare. Dacă vrei să îţi dai seama ce fel de om îţi stă în faţă, priveşte-l şi ascultă-l. Modul său de exprimare este unul îndoielnic, sfios, duplicitar, ascuns, cu două înţelesuri? Atunci nu mai contează conţinutul prea mult. Pentru că nu poţi vorbi despre lucruri „înalte” şi să ai o atitudine defensivă în faţa vieţii. E ca şi cum ai fi în două bărci diferite în acelaşi timp. Cine ţi-ar da credit când te-ar privi în această postură?
Dar un om care vorbeşte din credinţă, adică din experienţă, nu poate fi duplicitar. Pentru că el crede în ce spune. Iar cuvintele lui nu mint. Un astfel de om îşi alege cuvintele cu grijă şi nu le aruncă în afară ca şi cum ar dori să scape de ele. El cunoaşte puterea cuvintelor, de aceea nu vrea să îşi predea puterea din el absolut degeaba.
Fiecare cuvânt te defineşte pentru că fiecare cuvânt rostit are o anumită vibraţie. El s-a născut mai întâi în minte, adică a fost la început un gând, după care s-a materializat prin viu grai. Dacă ai grijă de gândurile tale, vei fi implicit atent şi la vorbele care îţi ies din gură.
Întâlnesc foarte mulţi oameni care deşi sunt oameni buni, folosesc fără să îşi dea seama o mulţime de cuvinte prin care se sabotează singuri. Atunci când o fac, de fapt nu sunt atenţi şi conştienţi la ei înşişi, pentru că oricum astfel de cuvinte şi de expresii folosesc cam toţi. A devenit un fel de obişnuinţă. Aşa că ce mai contează dacă vin cu nişte clişee pe care le foloseşte toată lumea? Contează. Clişee sau nu, ele tot au efect în subconştientul omului. Dacă foloseşti cuvinte de vibraţie joasă, e clar că progrămelul rulează acolo şi te lucrează cum vrea el. O condiţionare negativă, spusă în glumă sau în serios, tot condiţionare negativă se numeşte. Iar tot ce vine din acest progrămel cultivat poate de o viaţă, acţionează ca o bombă cu efect întârziat. Adică acum vorbesc, iar apoi simt efectul vorbelor rostite. Care e efectul? E unul simplu: boală, depresie, nefericire, tristeţe, suferinţă, răutate, deprimare şi multe altele.
Exemplele de cuvinte cu frecvenţă negativă sunt o infinitate, pornind de la micile înjurături „nevinovate”. Apoi tot felul de limitări spuse mai în glumă, mai în serios de genul: „sunt un mare păcătos”, „sunt plin de păcate”, „nu pot mare lucru”, „nu sunt în stare de mai mult”, „m-am născut cu o karmă rea”, „am de tras greşeli trecute”, „nu merit mai mult”, „am de dus o cruce grea”, „viaţa mea e un chin”, „m-am născut ca să sufăr”, „parcă sunt blestemat”, „nu mă regăsesc în ce fac”...
Apoi vin apelativele cu care te adresezi celorlaţi, strigându-i oricum, numai pe nume nu.
Când foloseşti astfel de vorbe, tu transmiţi vrând-nevrând o mică-mare otravă în jurul tău. Astfel încât te otrăveşti şi pe tine şi pe cei din jur.
Vei vedea că dacă începi să schimbi ceva în tine şi să fi mai conştient, nu vei mai putea suporta acest fel de vorbe, nici să le rosteşti, nici să le auzi. Şi nu te vei mai duce acolo unde oamenii sunt condiţionaţi negativ pe bandă rulantă. Sufletul tău nu va mai răbda aceste săgeţi care îţi rănesc inima. Mintea ta nu te va mai îndemna să ajungi iarăşi în acele locuri unde simţi efectiv că te murdăreşti de noroi şi unde ţi se dă să bei doar apă stătută. Acolo vei simţi că ţi se sfâşâie sufletul şi că nu e locul tău printre ei.
Dacă nu ai nimic bun de spus, mai bine taci decât să transmiţi otravă în jurul tău. Cuvintele joase şi negative, te epuizează psihic şi nervos. Ele sunt pecetea pe care ţi-o pui singur pe frunte ori de câte ori le foloseşti. Numindu-i pe unii într-un fel sau altul, de fapt te numeşti aşa pe tine însuţi. Oare chiar merită să te osândeşti singur?
Aşadar, schimbă cuvintele dacă e cazul, adică schimbă-ţi vibraţia alegând afirmaţii prin care te susţii pe tine şi implicit pe ceilalţi.
Fii conştient(ă) de cuvântul tău rostit!
Aşa este, aşa să fie!

Privind in mine insumi...

Am privit chipurile oamenilor de pe stradă, unele înnegurate, altele luminoase. Atunci m-am oprit și m-am întrebat în mod sincer, oare chipul meu e brăzdat de negură sau e scăldat în lumină?
Am privit apoi fețele celor de prin piețe, unele încrâncenate, altele detașate. Atunci am stat și m-am întrebat pe mine însumi, oare ce mă mai poate încrâncena în asemenea măsură încât să nu mă pot detașa de ceea este atât de efemer?
Am privit și chipurile celor aflați la volan prinși în trafic, unele congestionate de ură, altele zâmbind cu seninătate. Atunci am intrat iarăși în mine însumi întrebându-mă oare eu ce am ales, intoleranța sau compasiunea?
Am privit țintă și la cei care vin și pleacă din realitatea mea, unii grăbiți și agitați, alții calmi și liniștiți. Atunci am luat aminte la ce stare îmi transmit când apar ei în fața mea și ce lasă în urmă când dispar din realitatea mea?
Am privit la chipurile celor tineri, unele triste și abătute, altele pline de pasiune și entuziasm. Dar oare eu însumi, am lăsat tristețea să mă cuprindă sau mă las călăuzit de pasiune și entuziasm?
Am privit și la cei înaintați cu vârsta, unii gârboviți de viață, alții radiind de fericire. M-am întrebat atunci, oare sinele meu e gârbovit de gândurile întunecate sau radiază prin gândurile luminoase?
Am privit curios și chipurile femeilor care mi se perindă prin față, unele mâhnite și dezamăgite, altele puternice, susținându-i pe toți în jurul lor. Atunci iarăși m-am întrebat, oare eu însumi am rămas cu mintea în dezamăgiri trecute sau mă susțin prin puterea prezentului?
Am privit și la chipurile bărbaților, unele înfricoșate de ziua de mâine, altele hotărâte pentru ziua de azi. Oare eu de partea cui mă aflu, a celor temători de viață sau a celor curajoși în fața provocărilor vieții?
Am privit atunci la inocența și veselia copiilor care râd cu nonșalanță de ”profunzimea” și ”seriozitatea” celor maturi care le dau celor mici lecții, înainte de a fi reușit să se învețe măcar pe ei înșiși ceva.
Atunci m-am oprit și m-am întrebat cu uimire oare cine este cu adevărat copil la minte dintre cei doi, cel care alege joaca sau cel care alege îngrijorarea, cel care alege bucuria sau cel care se afundă în neliniști lumești sau metafizice?
Așadar, am chemat atunci copilul din mine, să vină și să mă ia, să mă călăuzească el prin viață și să mă poarte acolo unde o minte de matur întortocheată și răsucită nu poate răzbate, căci acolo unde se află mult orgoliu se află și multă suferință, dar acolo unde sălășluiește smerenia, inocența și bucuria merg mână-n mână...

Cine esti Tu?

Tot ceea ce te oboseşte psihic, nu vine din firescul tău, din sinele tău, nu vine de la Dumnezeu. Efortul de a părea mai mult decât eşti în faţa celorlalţi, oboseşte şi epuizează. La fel îngrijorarea, frica de boală, de sărăcie, de singurătate, de a fi părăsit de către iubit(ă), de a rămâne fără job, de a nu fi apreciat la adevărata ta valoare, de a rămâne în urma prietenilor tăi pe plan social, de a fi criticat şi umilit, de a fi penibil sau ridicol în faţa celorlalţi, de a nu pierde pe cineva drag din familie, de a nu îţi întoarce cumva spatele vreun prieten...Toate acestea te epuizează nervos și te sleiesc de energie dacă stai şi te gândeşti la ele.
Iar dacă te simţi veşnic obosit, nu te întreba prea mult de ce ai starea asta, întreabă-te mai bine la ce te gândeşti de ai ajuns să nu mai ai răbdare nici măcar cu tine însuţi.
Apoi vin temerile de a nu pierde ceva sau pe cineva. Cu cât simţi că deţii ceva mai preţios, cu atât frica de a pierde acel ceva, va fi mai mare.
Şi aceasta tot la fel de mult oboseşte şi epuizează. Frica de a îţi pierde agoniseala, banii, casa, maşina, cariera, sănătatea, puterea, poziţia socială, curajul, cunoaşterea, discernământul...şi multe altele.
Când începi să generezi astfel de gânduri, te afli într-un permanent conflict lăuntric, sau mai bine spus, nu mai eşti Tu. În starea de sfârşeală lăuntrică, acolo nu mai poţi fi Tu. Pentru că oboseala şi epuizarea nervoasă te despart de adevărata ta natură şi implicit de Dumnezeu.
Dar pentru o clipă măcar, imaginează-ţi că nu mai ai nimic din toate acestea. Sau că le-ai pierdut deja pe toate.
Cu ce te mai identifici atunci?
Iată, iubitul sau iubita ta nu se mai află lângă tine, sau credeai cumva că îţi aparţine, că este proprietatea ta? Copii tăi au plecat şi ei din realitatea ta. Chiar vroiai să rămână lângă tine pentru toată viaţa? Mama, tata, sora şi fraţii tăi s-au dus şi ei, nu îţi aparţineau. La fel şi prietenii, vecinii şi toţi amicii din jur. Acum nu mai ai cui spune o vorbă, nu mai ai pe cine suna şi cu cine vorbi la telefon. Eşti singur şi înfricoşat, pentru că nu mai ai cu cine te identifica, nu mai are cine te lăuda, măguli şi nici cine te băga în seamă. Nu te aşteptai chiar la un astfel de scenariu, nu-i aşa?
Lucrurile din jurul tău, au dispărut şi ele ca prin farmec. Îţi era bine în confortul casei tale, dar nici ea nu îţi aparţinea, ţi-a fost dăruită temporar doar pentru administrare şi nu să îţi lipeşti inima de ea.
La fel şi banii tăi, s-au evaporat subit. Deşi mult efort şi multă muncă ai depus pentru a-i aduna. Îţi era drag să îi numeri şi să te gândeşti la ei mai mereu, aşa e?
Chiar credeai că siguranţa ta se află acolo, în numărătoarea lor? Dar şi aceştia ţi-au fost daţi tot spre administrare şi nu ca să ţii cu dinţii de ei.
Ţi-a plăcut mult şi maşina ta, te lăudai peste tot cu ea, dar ce folos dacă nu ai priceput că ţi-a fost dăruită pentru a te folosi de ea în scop util şi nu ca să afişezi o imagine falsă în faţa celor cu mintea mai scurtă decât fusta lor minusculă. La urma urmei, cum ai putut să te identifici cu un morman de fiare frumos vopsite?
Iată, acum nu mai deţii nici eticheta socială cu care tare îţi mai plăcea să te afişezi în văzul altora. Nu o mai deţii nici pe aceea. Tot temporară a fost și ea, chiar credeai că e veșnică?
Religia ta cu care ţi-a plăcut atât de mult să te identifici şi pentru care ai suferit trup şi suflet, a picat şi ea de pe soclu, eşti uimit şi consternat? Aminteşte-ţi că atunci când ai ieşit din pântecele maicii tale, nu îţi era lipită nici o etichetă de frunte precum că ai aparţine vreunei religii anume. Aşadar nu îţi aparţine nici aceasta, doar ego-ul tău exacerbat şi-a dorit să se identifice cu ea.
Trupul tău pe care ţi-a plăcut atât de mult să îl contempli, oare era original? Ochii erau originali? Mâinile, picioarele, dinţii, le aveai doar tu? Parcă nu doar tu deţineai aşa ceva. Aşadar dacă toate acestea nu sunt originale, nu ai cum să te identifici cu ele, ţi-au fost dăruite şi ele pentru o perioadă, să te foloseşti de ele, nu să faci din trupul tău un idol.
Ne mai având nimic, un singur lucru pare să îţi mai fi rămas... numele. Pardon? Chiar te-ai născut având un nume propriu? Nu, nu, nu...nici măcar el nu ţi-a aparţinut, ţi-a fost pus şi el pentru a putea fi depistat mai uşor printre o infinitate de alte nume. Aşadar nici măcar acesta nu e original, nu îţi aparţine, nu te poţi identifica cu el.
Acum, după ce nu mai deţii nimic din toate care astăzi sunt, iar mâine nu mai sunt, care aşa cum apar, iarăşi dispar, care vin şi pleacă din realitatea ta, cu ce sau cu cine te mai identifici acum?
Ce a mai rămas oare din tine însu(ă)ți?
Cine eşti tu cu adevărat?

Excelenta vs. mediocritate

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am început să mă cunosc mai bine pe mine însumi , după ce am făcut 40 de ani, adică cam de acum un an. Până atunci am cam bâjbâit-o crezând că sunt într-un fel sau altul. De fapt, mai bine spus până atunci am experimentat mai mult o latură de-a mea cu care mă identificam, reprimându-mi în acelaşi timp alte laturi pe care nu vroiam să mi le recunosc. Alegerea mea sau...experienţă...sună mai bine...
Dar chestia asta cu vârsta nu e o regulă, se poate oricând să ajungi să te cunoşti la orice vârstă chiar şi una foarte fragedă, de ce nu? Sau se poate iarăşi să nu ajungi să te cunoşti niciodată într-o viaţă de om, deşi ţi se oferă nenumărate portiţe, care mai că nu ţipă la tine ca să le deschizi. Dar nu e obligatoriu să le deschizi, nu e obligatoriu să înţelegi cine eşti, nu e obligatoriu să ajungi să îţi cunoşti punctele forte şi nici pe cele mai slabe. Se poate trăi oricum şi oriunde,nimic nu e obligatoriu de făcut pe lumea asta.
Dar dacă totuşi alegi cunoaşterea de sine, ai mari şanse să înţelegi cum stau lucrurile în privinţa ta.
De exemplu, există cel puţin un domeniu în care tu ca om excelezi. Acolo te simţi ca peştele în apă. Acolo nimeni şi nimic nu te poate înfrânge pentru că pe acel domeniu, tu eşti propriul tău stăpân. Acolo, poţi aduce chiar tot felul de inovaţii, de noutăţi care ar putea îmbunătăţi acel domeniu chiar într-un mod revoluţionar. Doar să vrei!
Şi aceasta nu implică efort pentru tine, căci îţi vine foarte uşor şi firesc să umbli pe acel domeniu pe care îl stăpânești. Iar ce lucrezi acolo, nu implică efort şi oboseală, ci doar bucurie. De aceea, fiind în zona ta de confort, simţi că nu oboseşti şi că acea zonă nu ai mai părăsi-o niciodată.
Acesta dacă vrei, e talentul, talantul, harul, dreptul divin al tău pe care-l poţi cultiva. Sau dacă vrei, aceasta e tema ta de viaţă pe care singur ţi-ai ales-o pentru a o duce mai sus, mai departe. Ţi-ai recunoscut-o până acum? Îţi dai seama care e punctul tău forte? E foarte important să realizezi asta, pentru că atunci când „pui mâna” pe harul tău, nu mai ai de făcut decât un singur lucru: să îl oferi celorlalţi. Adică să te oferi pe tine însuţi oamenilor, prin harul tău. Cu cât îl vei împărtăşi celorlalţi, cu atât mai mult el va spori în tine şi va creşte. Şi odată descoperit, îl vei cultiva şi vei avea grijă de el, pentru că inima nu te va răbda ca să îţi baţi joc de el. Aşadar, descoperă-ţi harul şi el va deveni astfel farul tău călăuzitor în viaţă!
Pe de altă parte, sunt sigur că dacă meditezi puţin la tine însuţi, îţi recunoşti măcar un domeniu în care te simţi pierdut în peisaj. Sau dacă poți accepta, în acel domeniu ești mai mult sau mai puțin mediocru.
Adică nu mai eşti ca peştele în apă, ci mai degrabă ca delfinul pe uscat. Aceea e provocarea ta în viaţa asta. Acela e domeniul pe care singur ţi l-ai ales ca provocare şi cu care îţi vine tare greu să te descurci, deşi alţii excelează tocmai acolo.Reflectează la tine şi la cunoscuţii tăi, ca să realizezi ce vreau să spun. Unii sunt mereu nemulţumiţi, unii au mereu probleme cu banii, alţii schimbă job-urile cum schimbă şătrarii caii, alţii se împotmolesc în relaţii care mai de care mai complicate şi imposibile, unii se afundă foarte uşor în alcool sau în plăcerile trupeşti căpătând mari dependenţe şi-i vezi că vor să rupă lanţul, dar tare greu le mai vine...şi iarăşi o iau de la capăt. Unii sau unele, nu se pot mulţumi cu o singură femeie sau cu un singur bărbat şi-şi complică viaţa inutil schimbând amanţii sau amantele mai des ca propriile aşternuturi. Alţii nu se descurcă cu relaţiile inter-uname şi au mari deficienţe de comunicare chiar cu persoana iubită. Unii sunt atât de neîndemânatici, încât de orice fel de sport dacă se apropie, se simt ca pierduţi şi nu prea înţeleg ce să lovească, mingea sau adversarul? Eu de exemplu, sunt un mic dezastru în bucătărie. Pe acolo umblu tiptil, altfel există riscul de a produce mari cutremure, calamităţi, incendii sau alte pagube majore în zonă. Acolo, clar nu e zona mea de confort.
Tot ceea ce nu ne prieşte, ne provoacă și ne incită la a ne depăşi condiţia sau propria lene și mediocritate, dacă vreţi.
Dar nu-i nimic, odată ce ne-am aflat punctele deficitare, măcar ştim unde avem de lucrat câte ceva. Pentru că, chiar dacă nu prea ne descurcăm acolo, asta nu înseamnă că nu putem face chiar nimic în privinţa asta. De fapt pentru aceasta ne-am ales acea provocare dinainte de a veni aici, tocmai ca să o acceptăm, să ne-o asumăm şi nu ca să fugim de ea. Fiecare dintre noi, avem unele mici deficienţe într-un domeniu sau altul, însă e adevărat, reţele neuronale se pot forma chiar şi în acel domeniu care nu ţi-e chiar la îndemână. Problema e că nefăcându-ţi plăcere să te afli în acea zonă, acolo într-adevăr ţi se cere un mic efort să răzbaţi. Pe nisipuri mişcătoare, e mai dificil de mers...
Probabil am scris toate astea, ca să constat încă odată că nimeni nu e perfect, dar oare cine ar vrea să fie? Fiecare om, excelează într-un domeniu, iar în altul, o cam „scârţâie”. Fiecare zboară cu uşurinţă pe teritoriul lui, iar pe altul se chinuie să se târască. Şi ce dacă? Nimeni nu e de condamnat, nimeni nu poate excela în absolut toate domeniile vieţii. Însă mare lucru e să îţi găseşti menirea ta în viaţă, excelența ta.
Iar celelalte teme în care nu prea te descurci, rămân opţionale, adică rămâne la latitudinea ta dacă vrei să te apleci şi asupra lor. Dacă o vei face însă, vei avea mult de câștigat ca nouă experiență și cine știe, poate că dintr-o mediocritate poți crea o nouă excelență.
Un vânător care a ales vânătoarea ca primă experienţă în viaţă, va suferi şi nu va fi niciodată fericit făcând nu ştiu ce altceva. La fel un marinar care până să îşi găsească vocaţia se ocupă de altele. Nici acesta nu va fi fericit. Dar odată vocaţia găsită, nu va răbda să se mai ocupe prea mult de zone în care nu se simte confortabil, adică de domenii unde nu se simte a fi în largul său. Pe acelea le va experimenta când şi când şi doar pentru scurt timp. Căci menirea lui este să urce pe vapor şi să călătorească, a altuia e să îi înveţe pe alţii câte ceva, a altuia să picteze, a altuia să scrie, a altuia să contabilizeze, a altuia să se ocupe de afaceri, iar a altuia să îi servească pe alţii. Câţi oameni, atâtea obiceiuri. Egalitatea noastră constă în diferenţele noastre. Nimic mai bun, nimic mai rău. Nici unul superior, nici unul inferior. Sau dacă vreţi, cu toţii minunaţi şi magnifici, tocmai prin unicitatea şi diferenţele dintre noi.
Tu ai ajuns oare să îţi cunoşti zona ta de confort unde te simţi cel mai ok? Ai depistat şi zona unde îţi vine mai greu să faci faţă?

O simpla alegere...

Ori de câte ori te vei surprinde într-o stare proastă, opreşte-te şi pune-ţi o întrebare simplă: „Oare ce a putut să mi se întâmple cu propria mea viaţă, de am ajuns să sufăr în halul ăsta?” După ce ţi-ai pus-o, nu te grăbi să dai imediat un răspuns. Nu te precipita să te agăţi de vreo justificare doar ca să ieşi basma curată. Nu te tulbura şi mai mult încercând să te convingi pe tine însuţi şi pe cei din jur, că viaţa e grea şi că portiţă de scăpare nu ai.
Toate aceste gânduri sunt capcane. Odată prins, e ca şi cum ai intra într-un lanţ al slăbiciunilor prin care capcanele te vor prinde în ele una câte una. Şi atunci, vei suferi şi mai mult, căci nu poţi rămâne prins într-o cursă şi să nu te doară.
Dar dacă îţi vei lăsa puţin spaţiu şi dacă îţi vei da puţin timp de meditaţie, vei căuta un răspuns la suferinţa iluzorie din mintea ta, dar vei observa atunci când vei ieşi puţin din vârtejul emoţiilor, că nu poţi găsi un răspuns. Pentru că suferinţa e doar iluzie şi e doar alegerea ta. Nu poţi găsi un răspuns, acolo unde nu se află decât „marele nimic”. Nu poţi afla o justificare, care de fapt nu există.
Aşadar, atunci când "înhaţi" suferinţa, mai gândeşte-te puţin înainte de a o face. Are vreun rost alegerea ta? Are vreun sens să îţi plângi de milă şi ceilalţi să bocească privindu-te? Încă nu ai obosit şi nu te-ai epuizat făcând mereu această cruntă alegere?
Dar iată, în faţă se află bucuria care stă la uşa ta şi bate non-stop. Poate că nu ştiai că e permanent acolo, poate că nu vroiai să îi auzi îndemnul de a-i deschide. Dar totuşi, ce ar fi dacă ai primi fericirea în sufletul tău? Ce ar fi dacă ai experimenta şi această atitudine, măcar pentru un scurt timp?
Iar dacă nu îţi va plăcea această nouă experienţă, nu te teme că vei pierde ceva, poţi oricând continua cu suferinţa...dacă asta vrei.
Bucuria e o stare, fericirea e o stare. Nu ai nevoie de motive exterioare pentru ca să le simţi. Nu ai nevoie de lucruri şi oameni care ţi-ar putea oferi această fericire pe tavă. Nu ai nevoie nici de bani, nici de case, nici de maşini scumpe. Pentru că fericirea nu e nici colo, nici dincolo, nici după dealuri, nici după ape, nici după munţi, nici după mări. Iar dacă cumva o tot cauţi undeva anume, nu te amăgi, nu îţi fă rău şi nu te răni singur. Nu aştepta să vină spre tine ceea ce nu poate veni. Nu o căuta acolo unde ea nu poate locui.
Ai căutat-o vreodată în tine însu(ă)ţi?

Unde se afla mintea ta... acolo te afli si tu!

Mintea ta nu cunoaște oboseala și de aceea, ea poate fi considerată cea mai harnică unealtă pe care ai putea-o avea vreodată la îndemână. Și cea mai puternică. Și cea mai creativă. Și cea mai complexă. Și ce mai utilă.
Dacă vrei să faci din ea o armă, imaginează-ți propria ta minte ca și cum ar fi un arc magnific, care ți-a fost dăruit încă de la naștere. Poate că ai știut de existența lui și îl priveai îndelung minunându-te cât de frumos este. Îi cunoșteai abilitățile doar teoretic. Poate că până acum l-ai ținut ca un bibelou, ștergându-l de praf din când în când. Dar acest arc magnific, adică mintea ta, nu ți-a fost dăruit, doar ca să îl privești, ci mai ales ca să pui mâna pe el și să îl folosești.
Așadar, curaj și nu-ți fie frică de propria ta armă! Scoate arcul tău din cufărul pe care îl ții poate într-un colț uitat, scoate și tolba cu săgeți, adică gândurile bune, întinde arcul, concentrează-te și trage spre ținta ta. Adică stăpânește-ți mintea, focusează-te, alege gândul cel bun și transmite prin el vibrația către obiectivul tău. Odată ținta atinsă, mintea va crea o rețea neuronală spre acel obiectiv, care se va apropia de tine mai devreme sau mai târziu. E ca o legătură ce nu poate fi ruptă. Dar dacă săgeata ți-a fost slabă, adică gândul tău nu a transmis și vibrație sau trăire curată și sinceră din sufletul tău, legătura va fi slabă și ea se va rupe foarte ușor, pentru că practic nu va avea destulă putere să tragă obiectivul dorit spre tine.
Multe săgeți ai tras până acum și poate că te-ai întrebat de ce ratezi ținta în majoritatea cazurilor. O ratezi, nu din pricina țintei, ci din pricina săgeții tale cu care ai tras fără să fi atent prea mult la ce fel de săgeată-gând alegi. Astfel încât, gândurile tale pleacă spre dorința ta, dar ele nu au destulă putere ca să o atingă, pentru că arcul, adică mintea, nu a fost destul de focusată către obiectiv, ci mai mult către piedicile și greutățile care s-ar putea interpune între gândul tău și obiectiv.
Ratând ținta, ratezi obiectivul, pierzând focusarea, pierzi ținta din priviri.
Nu ai decât două opțiuni, privind mintea ta. Ori o stăpânești tu pe ea, ori te lucrează ea pe tine cum vrea. Ori faci din ea o unealtă, ori va face ea din tine un sclav obedient, supus unui tiran despotic care te va înlănțui fără milă.
Gândul cel bun, împreună cu imaginația, conlucrează împreună în ajutorul tău. Altfel de ce crezi că ele ți-au fost dăruite? Chiar dacă ești sau nu conștient de ele, acestea tot își fac treaba, independent de atenția ta. Gândurile vin și pleacă, dar de multe ori ele sunt ca niște năvălitori și prădători care ard și mistuie totul în jur, lăsând în urma lor doar chin, depresii, suferință și lacrimi. De ce? Pentru că nu ai fost atent la gândurile care străbat ținutul minții tale, lăsându-le să se plimbe în voie, acolo unde stăpân ești doar tu însuți.
Doar fi atent la mintea ta, pentru că ea este foarte atentă să te prade când nu te aștepți, adică să îți fure puterea prin gândurile de vibrație joasă. Dacă nu o întreții cum se cuvine, va genera doar săgeți îndoite care vor fi trase complet aiurea, negăsindu-și ținta. Adică va genera gânduri slabe și negative care te vor juca pe degete.
Așa cum poate face și imaginația. Ea te poate aduce pe culmi sau te poate afunda în hăul fără fund. O vei lăsa să te prindă în hățurile ei? Mai întreabă-te încă odată pentru ce ți-a fost ea dăruită?
Șuvoiul gândurilor negative, poate fi întrerupt foarte ușor printr-o simplă afirmație aleasă și creată de tine, care odată rostită conștient și cu putere, va îngheța acest ciclu negativ care se derula într-un non-sens continuu până la un moment dat.
”Ce gândesc acum?” Iată una din întrebările care pot încheia un ciclu mental negativ.
”Sunt dintotdeauna conștient(ă) de mine însu(ă)mi!” Iată o afirmație care imediat te aduce în prezent.
Pentru acest exercițiu simplu nu ai nevoie nici de un timp anume, nici de un loc anume. Ci acolo unde te afli, în piață, pe stradă, în mașină, la job, oriunde te-ai afla și orice ai face, pune-ți o întrebare sau săgetează prezentul printr-o afirmație. Dacă reușești să îți creezi tu afirmațiile proprii, atunci ține pururea în spate tolba cu săgețile afirmațiilor și săgetează ori de câte ori dorești, pentru că mintea nu obosește niciodată. Iar exact acolo unde se află mintea ta, acolo te vei afla și tu însu(ă)ți...
O săptămână binecuvântată tuturor!
Așa este, așa să fie!

Gandul zilei de Duminica, un gand inchinat creatiei

Creaţia...ce cuvânt mic dar cu un efect atât de mare!
Dacă tot ce am scris săptămâna aceasta, au fost mici creaţii având conotaţii practice, astăzi a sosit ziua în care voi aduce o mică ofrandă acestei împărătese care domină peste toate celelalte virtuţi pe care le-am enumerat de luni până ieri şi anume:schimbarea conştientă, recunoştinţa, cunoaşterea, experienţa, jocul vieţi şi gândurile bune. Peste toate acestea tronează creaţia.
Aceasta este de fapt încununarea tuturor celorlalte virtuţi, prin care urci conştient ca pe o scară de valori, din treaptă-n treaptă. Pe toate acestea le învăluie iubirea de sine, căci fără ea nu poţi face nici măcar primul pas, cel al schimbării conştiente. Dar îl faci în momentul în care începi să te apropii cu paci firavi la început, de tine însuţi. Începi să ieşi câte puţin din credinţele limitative, din etichetele cu care ai fost etichetat o viaţă, de către societate, religie, oameni, familie, prieteni sau necunoscuţi.
Începi uşor să depăşeşti bariera fricii care nu te lăsa să înaintezi pe calea iubirii de sine şi să nu te mai întorci, să nu mai priveşti înapoi. Toate făcute nu cu sforţări inutile, nu cu judecăţi aspre aruncate în stânga sau dreapta împotriva celor care poate te-au ţinut fără voia lor într-un mic sau mare „staul”, nu cu remuşcări sau păreri de rău pentru un timp alocat unei credinţe limitative în care poate nu te mai regăseşti deloc acum. Dacă ai trecut prin toate acestea, mulţumeşte-ţi şi iarăşi mulţumeşte-ţi, fi recunoscător pentru toată această experienţă care te-a adus în pragul de acum. Toate făcute cu bucurie, toate făcute din iubire.
Creaţia e cea care vorbeşte de la sine în locul vorbelor noastre meşteşugite prin care de multe ori căutăm să ne justificăm inutil. Ea este cea care ne ridică vibraţia fără oprire şi ne-o întreţine permanent, aşa cum focul este întreţinut prin punerea lemnelor în el. Odată aprins, tu creatorule,
tu creatoareo, voi creatorilor, nu mai aveţi decât un singur lucru de făcut:
să întreţineţi focul stând aproape de el! Căci dacă vă veţi îndepărta de el, există riscul să se stingă, există posibilitatea ca totul să devină doar amintire, există alternativa ca să rămâneţi ca nişte simpli dumnezei uitaţi cu mintea într-o creaţie veche, pe care o veţi scoate mereu la interval pentru a mai impresiona pe unul sau altul, dar care plină fiind de praful amintirilor trecute, nu mai poate străluci în prezent.
De aceea, creaţia e cea mai importantă pentru că te aduce mereu în momentul prezent. Şi astfel, punând permanent lemnişoare pe foc, adunând astfel mici creaţii în viaţa de zi cu zi, o nouă reţea neuronală, adică o nouă deprindere sau obişnuinţă e pe cale să se formeze. Atunci, când te vei afla în acest stadiu, sufletul tău nu va mai răbda să fie atras de micile ironii, bârfe sau polemici distructive, nu va mai suporta să privească la ceea ce nu-i este de folos, nu va mai putea rămâne prins cu ochii la ce se întâmplă în curte la x sau y. Căci ştie acum, mai mult ca oricând, că ceea ce nu îl sporeşte spiritual nu are nici o valoare în faţa lui.
El ştie acum că are de întreţinut un foc sacru, că nu mai are timp de milogeli, de fantasme lacrimogene, de agaţamente pe fb sau pe oriunde, de critici sau false judecăţi pentru că nu e de acord cu părerea unora, de a arăta cu degetul spre celălalt care chipurile a rămas în urma sa...Pentru că toate acestea nu-şi mai găsesc rezonanţa în micul nostru creator. Şi de unde a început totul? De la schimbarea conştientă pe care ai simţit-o atât de adânc încât ai început să îţi spui în gândul tău de multe ori că „aşa nu se mai poate”! Iar când îţi doreşti schimbarea precum aerul, nimic nu te mai poate opri din drumul tău şi nimeni nu îţi mai poate sabota propriile tale creaţii. Pentru că ai pus suflet în ele, pentru că te-ai identificat cu ele, pentru că ai fost sincer până la capăt, pentru că nu ai încercat să păcăleşti pe nimeni şi pentru că nu ai avut nici un interes ascuns. Iar ele, odată ridicate prin inspiraţia experienţelor, gândurilor şi trăirilor tale, vor da în timp, mărturie tăcută dar adevărată despre tine însuţi. Şi atunci nu mai e cazul să impresionezi pe cineva pentru că pur şi simplu nu mai este timp de bătut pasul pe loc, căci inspiraţia vine iarăşi dându-ţi din nou impuls spre o altă creaţie.
Creaţia nu înseamnă neapărat ceva fabulos la care toată lumea să rămână gură-cască, mută de uimire. Pentru că fiind cu toţii unici, suntem şi geniali în acelaşi timp. Şi nu avem nevoie de confirmări din afară, odată ce realizăm unicitatea noastră. Nu avem nevoie de băgare în seamă din partea nimănui.
Cu ea sau fără ea, tot la fel de unic eşti, tot la fel de genial eşti. Iar înainte de a veni o recunoaştere din afara ta, mai întâi recunoaşte-te pe tine însuţi că poţi mai mult decât cred cei din apropierea ta, care poate nici măcar pe ei înşişi nu reuşesc să se susţină.
Aşadar, micile creaţii ne stau la îndemână exact la locul şi în mediul în care ne aflăm.
Dacă îţi place să găteşti de exemplu, fă-o cu sufletul şi mai puţin cu mintea. Pune-ţi sufletul în acea mâncare, ca toţi cei care se vor hrăni din ea, să simtă că se hrănesc cu iubire şi nu cu răutate.
Dacă simţi nevoia să fi mereu un om practic, lasă-i şi nu-i judeca pe cei cărora le place filozofia, urmăreşte-ţi vibraţia cum creşte pe măsură ce faci anumite lucruri şi nu te opri, pune în continuare lemne în focul tău.
Dacă îţi place să contempli lumea şi viaţa în toată splendoarea ei, crează şi tu aşa cum crezi că ar fi ok pentru tine, dar oricum ai alege să o faci, fă-o din tot sufletul, fără să îţi pese dacă te va aprecia cineva sau nu.
Iar orice ai face, fi conştient dacă acel lucru mic sau mare pe care ai ales să îl faci, îţi măreşte entuziasmul şi bucuria. Dacă e aşa, continuă şi nu te opri să pui lemne pe focul creaţiei tale. Dar dacă ceea ce faci simţi că te deprimă şi că te sufocă, opreşte-te şi ia aminte la tine însuţi pentru că aceste momente nu mai vin, această viaţă e unică şi irepetabilă, aşa cum eşti şi tu. Ce rost are să îţi întreţii vibraţia joasă din care nimeni nu are de câştigat? În starea de vibraţie joasă, nu există nici un fel de creaţie venită din suflet, ci doar copy-paste-uri şi alte surogate care nu te reprezintă. Acolo nu mai este nici un fel de foc sacru de întreţinut, nici un fel de lemne de pus pe foc.
Aşadar veniţi voi către creaţie la început, iar apoi creaţia însăşi se va apropia de voi. Veniţi către vibraţia înaltă şi lăsaţi-vă învăluiţi de către ea. Apropiaţi-vă de către focul sacru care arde pururea în sufletele voastre şi întreţineţi cu bucurie flacăra.
Mulţumesc.
Aşa este, aşa să fie!

Gandul zilei de Sambata, o zi inchinata gandurilor bune

Aşa cum o maşină are nevoie de benzină pentru a funcţiona, aşa şi mintea omului are nevoie de gânduri pentru a exista. Mintea fără gânduri nu există. Dar odată ce începe să genereze gânduri, mintea devine unealta cu care putem să ne ridicăm sau să ne coborâm vibraţia. Mintea ne poate fi şi prieten şi duşman, şi ajutor dar şi propriul călău.
Oare în fiecare zi, câte gânduri emitem legate de boală, de sărăcie, de lipsuri, de frică şi câte legate de sănătate, abundenţă, iubire? Dacă le-am putea număra, în ce parte ar înclina mai mult balanţa? Câţi au reuşit să facă cu adevărat pasul de la gândirea negativă la cea pozitivă? Adică de la gândurile care vin din necredinţă, la cele care vin din credinţă?
Menirea noastră de fapt aici, este să ne menţinem şi să ne ridicăm propria noastră vibraţie, pentru că în funcţie de ea vom culege roadele a ceea ce am semănat cu bună ştiinţă. Ce gândesc acum? Ce simt acum? Iată întrebări simple dar câtă putere stă în ele, pentru că imediat ce începi să ţi le pui te-ai şi ancorat în prezent. Pentru că doar în prezent putem emite gânduri noi, doar acum putem simţi trăiri noi.
Iar pentru a fi conştient de starea în care mă aflu, nu trebuie să îmi rezerv neapărat un timp anume, pentru că gândurile nu se opresc din mişcarea lor nici când stau nici când umblu, nici când mănânc, nici când citesc, nici când fac dragoste, nici când vorbesc, nici când conduc, nici când sunt trist, nici când sunt bucuros. Ele nu ţin cont de stările noastre bune sau rele. Acum apar, acum dispar, acum vin, acum pleacă. Dar după ce pleacă, cu ce stare am rămas, cum mă simt după ce au dat năvală prin mintea mea?
Pentru că ele, dragele noastre gânduri, reprezintă cauza, iar realitatea manifestată zilnic în viaţa noastră reprezintă efectul acestora. Iar multe lucruri nedorite le atragem spre noi, pentru că nu suntem conştienţi uneori de ce fel de gânduri emitem, ci lăsăm de multe ori instinctul să ne menţină ca şi hipnotizaţi în propriile noastre slăbiciuni şi neputinţe. Cine înţelege şi aplică acest control al minţii poate face multe cu viaţa lui, pentru că de fapt doar atunci devine propriul său stăpân. Nu doar corpul uman ascultă de controlul minţii ci şi mediul exterior, circumstanţele, sau aşa-zisul noroc. Dar acest noroc şi-l face omul cu mintea lui, deci nu e vorba aici de ceva întâmplător sau aleatoriu.
Iar cel mai simplu exerciţiu este să îţi prinzi gândul şi să îl înlocuieşti într-o clipă dacă simţi că nu e ok. Astfel încât, gândeşte-te din prima clipă a dimineţii, de când ai făcut ochi, la ce te gândeşti când deschizi fereastra, când ieşi din casă, sunt doar gesturi mecanice făcute instinctual şi în grabă, mereu pe fugă, sau reuşeşti să mulţumeşti şi să apreciezi toate aceste mici bucurii?
Lucrurile mărunte şi micile bucurii fac marea diferenţă în viaţa noastră.
Cum mă pot bucura de ceva mare dacă nu o pot face cu ceva mai mărunt?
De fapt, de la gândirea compulsivă (de maimuţă), până la ce pozitivă, nu e decât un pas. Adică o simplă alegere. De la ignoranţă la conştientizare. De la suferinţă la bucurie. De la frică la iubire.
Nimeni nu te poate influenţa negativ dacă nu te afli deja pe o vibraţie joasă, negativă. Nu te poate afecta un cuvânt negativ aruncat spre tine decât dacă îşi găseşte rezonanţa în vibraţia ta.
Iar pe de altă parte, orice gând bun emis, orice trăire pozitivă simţită, orice cuvânt amabil rostit pentru susţinere, orice acţiune bună întreprinsă, îţi ridică automat vibraţia pe o culme nouă, unde realitatea ta va domina peisajul.
Foarte uşor poţi deveni stăpânul minţii tale, dar foarte uşor şi prizonierul ei. Sarcina noastră aici e să ne autodepăşim, să ne schimbăm pe noi înşine şi pe nimeni altcineva. Căci cei din jur ori vor rămâne, ori vor fugi din realitatea noastră dacă asta îşi doresc. Nu e treaba noastră să schimbăm pe unul sau pe altul, nu e treaba noastră să schimbăm lumea din jur. Tot ce pot face e ca eu să fiu conştient de schimbarea mea, să mă arăt pe mine aşa cum sunt când trec prin aceste schimbări, iar dacă cineva va considera că îi foloseşte , va lua şi el aminte la viaţa sa.
Viaţa ne transmite permanent mesaje, unele în mod direct, altele indirect. Cât de deschis sunt eu însumi la captarea acestor mesaje care sunt de fapt daruri care se revarsă asupra mea?
Dacă încă nu şti dacă te-ai deschis sau nu la viaţă, puneţi întrebări simple de genul: accept cu uşurinţă un sfat, un ajutor, un cadou, o masă oferită de un prieten? Accept acestea, sau rezistenţa mea în faţa vieţii şi a oamenilor este încă extrem de puternică? Iar dacă aleg să mă opun, de ce oare mi-e frică să mă deschid, de ce spun „nu”, de ce îmi ridic bariere singur prin care să mă despart de oameni, de viaţă?
Atitudinea mea în viaţa de zi cu zi, îmi va crea în timp convingerea mentală prin care ori mă limitez prin frică, ori mă susţin şi sporesc spiritual prin bucurie. Altă cale de mijloc nu este.
Când norii se adună în faţa soarelui, lumina nu mai poate răzbate, dar când norii se risipesc, totul începe să strălucească în jur. Însă cu nori sau fără nori, soarele era prezent şi el strălucea chiar şi când tu nu îl puteai vedea.
Aşa şi gândurile negative, ele se perindă şi se adună, se interpun şi eclipsează strălucirea sinelui nostru, coboară vibraţia şi sugrumă bucuria firească din noi. Dar gândurile pozitive, cele de susţinere, de mulţumire şi de apreciere, sunt adevărate flori care cresc atunci când sunt îngrijite, udate, curăţate şi înfloresc astfel în conştiinţa unei minţi noi, în toată splendoarea lor.
Aşa este, aşa să fie!

Gandul zilei de Vineri, un gand inchinat jocului vietii

E adevărat. Viaţa e un joc, în care şi cei mici şi cei mari, şi cei învăţaţi şi cei ignoranţi, şi cei puternici şi cei slabi, copii, bărbaţi şi femei, se joacă împreună. Iar câmpul de joacă e uriaş. Cât ţine pământul în lung şi în lat, pe mare sau pe uscat, în văzduh sau în adâncuri, regulile jocului sunt aceleaşi, adică ele nu există. Există doar puterea alegerii, iar când omul alege jocul vieţii, implicit alege bucuria, pentru că nu poţi juca un joc fără bucurie. Alege pasiunea şi curiozitatea de a fi pe terenul de joacă, acolo unde nu există reguli, nici constrângeri, nici credite, nici facturi, nici datorii, nici gânduri ascunse, nici orgolii şi nici griji inutile.
Pentru că acolo se află doar bucuria. Ai uitat cum e să fi copil, cum e să te bucuri de viaţă fără motiv? Mergi între-un părculeţ plin de copii şi priveşte detaşat cum joaca şi bucuria reuşesc să depăşească lumescul. Iar acest lumesc, nu poate fi depăşit decât printr-o vibraţie ridicată. Acolo unde se află mulţi copii vei simţi vibraţia cum te învăluie spontan. Nu ai nevoie să mergi până pe vârfuri de munte pentru asta. Totul e la îndemână în realitatea noastră.
Pentru că noi suntem şi scenariştii, şi regizorii, şi actorii care jucăm în propriile noastre filme. Provocările vin în viaţa noastră pe măsură ce ne deschidem inimile şi minţile în faţa vieţii. Iar atunci când realizăm asta, provocările vor fi adevărate daruri oferite ca nişte binecuvântări mascate. Pentru că de fapt, primim feedback în fiecare zi, de la oameni sau alte situaţii care se ivesc chiar spontan. Iar feedback-ul ne este oferit în funcţie de câmpul energetic în care ne aflăm la un moment dat. Nu am putea primi nimic mai mult sau mai puţin decât ceea ce îşi găseşte rezonanţa în vibraţia noastră.
Dar dacă conştientizezi că nu eşti ok, că nu eşti fericit, atunci opreşte-te şi schimbă jocul, adică schimbă vibraţia, căci de la un om nefericit nimeni nu are de învăţat nimic. Însă dacă eşti într-o stare de mulţumire, continuă-ţi jocul şi lasă-i şi pe cei care intră în realitatea ta să se joace împreună cu tine.
Când simţi că jocul s-a încheiat şi că nu mai ai ce învăţa din el, alege un altul, nu rămâne închistat în aceleaşi lucruri care nu te mai sporesc.
Viaţa e un proces de învăţare continuă, iar dacă vei alege să rămâi într-un colţ şi să îţi plângi de milă, ceilalţi poate te vor compătimi, dar de fapt nici tu, nici ei, nu veţi avea de câştigat din această jalnică lamentaţie. Dar cât de mult vei putea ridica entuziasmul în ceilalţi când te vor vedea trăindu-ţi viaţa la maximum şi nu alegând să suferi degeaba. Orice suferinţă e absolut degeaba, pentru că e nefirească.
Firescul înseamnă bucuria de a percepe viaţa ca un joc, prin care câştigătorul ia cu el o cupă aurită care se numeşte „experienţa”. Iar atâta timp cât eşti pe terenul de joacă, vei fi unul dintre câştigători, pentru că nu există un număr finit de campioni. Tuturor celor care se vor afla acolo li se vor înmâna câte o cupă magnifică care îşi va face locaş în sufletul lor. De acolo nimeni şi nimic nu le-o va putea fura, căci ceea ce este odată experimentat şi trăit la propriu, e definitiv pecetluit.
Fiecare pas în viaţă ne transformă fiinţa şi ne face să nu mai privim înapoi cu mânie. Dacă au fost poate aşa-zis greşeli în trecut, schimbă percepţia lor şi transformă-le în simple experienţe fără a te mai simţi vinovat pentru nimic, de abia atunci nivelul de conştiinţă se va schimba, iar acolo, viaţa nu mai poate fi aceeaşi.
Lucrurile bune atrag tot pe cele bune, fericirea atrage fericirea, bucuria atrage bucurie şi totul curge ca la un robinet din care la început vor cădea mici picături, apoi firicelul de apă se va transforma într-un şuvoi de daruri binecuvântate care nu mai poate fi închis. Odată ce ai gustat jocul vieţii şi înţelegi cum stau lucrurile, nu te mai poţi întoarce înapoi, căci totul devine atât de efemer încât urci din treaptă în treaptă, din prezent în prezent. Cine a experimentat asta, va înţelege.
Cu fiecare zi ce trece devenim mai măreţi, nu zburând pe cai albi, ci mergând pe propriile picioare.
Cu fiecare experienţă trăită prin jocul vieţii devenim ca nişte magneţi prin care atragem oportunităţi în realitatea noastră. Şi atunci înţelegem perfect că fiecare oportunitate e de fapt o nouă uşă care se vrea deschisă, un nou joc care se vrea jucat. Să nu etichetăm din start schimbările ca fiind rele, chiar dacă pe moment poate vom fi derutaţi. Nu va trece mult şi vei înţelege ce rol major a avut acea schimbare din viaţa ta.
Aminteşte-ţi de starea inocentă, a copilului din tine care tânjeşte după joacă, după zâmbet şi după bucurie. Dacă ei sunt permanent liberi şi fără griji, adică se află mereu în starea lor naturală, oare ce ne-ar putea împiedica şi pe noi, cei maturi, să nu ne mai luăm chiar atât de în serios? Ce ne-ar putea împiedica să fi

Gandul zilei de joi, un gand inchinat experientei

Dacă ieri vorbeam de cunoaştere, astăzi vom mai face un mic pas înainte, spre experienţă.
De fapt, experienţa este materializarea cunoaşterii, punerea ei în practică. Şi este inevitabil ca la un moment dat, după ce tot am acumulat cunoaştere, să vină o clipă în viaţă în care vom fi puşi în situaţia în care va trebui să trecem de un nivel teoretic, aplicând tocmai cunoaşterea acumulată până atunci.
Sigur, impropriu spus că ar trebui să facem ceva, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta. Se poate trăi şi la nivel superficial teoretic, alegerea fiecăruia.
Dar dacă nu facem acest pas, vom rămâne prinşi ca într-o cursă, adunând multă teorie moartă în ea însăşi. Iar teoria e foarte frumoasă, fascinantă chiar, captează interesul multor minţi aflate în căutarea adevărului. Mai ales acum când cărţile de spiritualitate, motivaţionale şi cele de dezvoltare personală abundă. De la o zi la alta apar noi şi noi mesaje prin chanelling de la tot felul de entităţi evoluate, noi descoperiri în conştiinţa umană, noi metode de a realiza iluminarea, noi terapii care mai de care mai atrăgătoare. Şi e firesc să fie aşa, pentru că vechile metode poate că nu îşi mai găsesc rezonanţa în omul actual. Şi e minunat să constaţi această diversitate de idei, pentru că ai de unde alege ceea ce e pe sufletul tău. Bucuria mea e enormă atunci când mai deschid câte o carte pe care poate până mai ieri nu o băgam în seamă, dar care într-o zi care se tot lăsa aşteptată, începe să îmi spună ceva ce îmi foloseşte. Dacă dau de ceva cu care rezonez, atunci nu îmi voi întoarce faţa de la acea scriere, pentru că ştiu că nu întâmplător a ajuns în faţa mea. Toate au un rost şi toate au un timp a lor.
Dar aici, există şi riscul ca să rămâi doar la acest nivel de acumulare de cărţi, de idei, de cunoaştere. Există chiar şi posibilitatea ca atunci când în viaţa ta, apare o situaţie mai grea, tu să nu realizezi că acea situaţie a ajuns în realitatea ta, tocmai pentru ca prin cunoaşterea acumulată să o poţi depăşi. Şi mulţi dau înapoi tocmai în astfel de momente grele, dar totuşi atât de folositoare. Pentru că nu au înţeles simplu fapt că toate cărţile de spiritualitate au o conotaţie practică. Dacă nu ar fi posibil de pus în practică, ele nu ar însemna nimic, decât simple cuvinte, simple filozofii. Adică ar fi pur și simplu necâştigătoare.
Iar adevăratul câştig iese la iveală când după un proces de cunoaştere îndelungat, dai testul în viaţă şi îl depăşeşti. Un elev dacă ar învăţa fără să fie examinat, nu ar putea şti vreodată dacă s-a prins cu adevărat ceva de el. Aşa şi noi oamenii, suntem aici la şcoala vieţii. Învăţăm, apoi suntem testaţi. Poate că de multe ori testele sunt extrem de dure şi ne pun la pământ chiar la propriu, nu se ştie niciodată ce surprize îţi rezervă viaţa. Dar ce pas mare faci atunci când reuşeşti să treci mai departe, nici nu îţi mai aduci aminte că ai fost trecut ca prin foc. Dar totuşi ce preţ mic, pentru un salt cuantic atât de mare. Pentru că prin fiecare experienţă trăită, mai facem de fapt, un salt în conştiinţa noastră.
Însă nu e uşor să gândeşti aşa, atunci când viaţa se joacă cu tine şi cu nervii tăi. Nu e prea la îndemână să te mai crezi „spiritual”, când te îmbolnăveşti sau ajungi să pierzi totul, de exemplu. Deşi, acest „tot”(material vorbiind), nu ne aparţine, nu am venit aici ca proprietari a „ceva” şi nu vom pleca luând acest balast material după noi. Dar dacă totuşi deţinem câte ceva, acele lucruri ni s-au dat doar pentru a le administra corect şi nu pentru a ţine cu dinţii de ele. Dar dacă le pierdem sau se alege fumul de ele, şansa noastră e să nu ne pierdem pe noi, ca nu cumva să se aleagă fumul de noi înşine.
Am văzut de multe ori situaţii în care oameni care acumulează cunoaştere, să colapseze psihic chiar şi la o mică schimbare sau pierdere în viaţa lor. Deşi până atunci erau ok, bucuroşi, veseli, mereu cu vibraţia sus. E adevărat nu suntem roboţi, iubim oamenii, iubim viaţa şi vrem ca mereu să ne fie bine. Iar impactul emoţional are şi el rolul lui. Nu degeaba am ales să venim aici, printre pământeni, pentru că doar aici în acest mediu putem simţi şi altceva decât ceea ce se simte în astral, adică doar iubire pură. Noi oamenii avem posibilitatea să experimentăm aici un întreg amalgam de emoţii şi trăiri cum ar fi durerea, frica, gelozia, sexualitatea, dorinţa trupească, tristeţea, bucuria, entuziasmul, pasiunea, credinţa, curajul, nădejdea. Toate acestea, bune sau rele, au rolul bine determinat ca să sporim spiritual prin experienţă. Nu avem mereu acealeaşi stări, ci oscilăm permanent, dar totuşi odată conştienţi de noi înşine, realizăm mult mai uşor când am căzut ca vibraţie. Şi ne dăm seama că nu e ok să rămânem în starea asta. Am identificat cauza, ne-am ridicat şi am plecat mai departe spre o nouă experienţă.
Însă mulţi oameni, deşi deţin multă cunoaştere, la prima greutatea întâmpinată, încep să se identifice doar cu corpul emoţional, mai simplu spus, intră în emoţii distructive şi rămân mult timp în ele. Şi atunci începe plânsul, suferinţa şi vociferări de genul „unde e Dumnezeu”, „oare cum de mi s-a întâmplat tocmai mie”...câte şi mai câte... Când alegi acest tip de atitudine, de fapt faci mulţi paşi înapoi. Începi să te îndoieşti că ceea ce cunoşti ar avea vreo valoare. Dar cum poţi realiza dacă are vreo valoare sau nu, dacă în loc să încerci să pui în practică ce ai acumulat, tu într-o clipă alegi să laşi garda jos şi să te scurgi energetic? Dar dacă ţi se întâmplă spontan să îţi pice vibraţia, aminteşte-ţi de câte ori în viaţa ta au fost şi momente în care erai la pământ si printr-o împrejurare, ţi s-a ridicat vibraţia instantaneu? De multe ori, nu-i aşa? Deci se poate şi de sus în jos dar şi invers în aceaşi măsură.
Personal nu cred că avem nevoie de un mediu mai prielnic decât locul în care ne aflăm acum. Deşi i-am tot auzit pe mulţi spunând că aici, în iureşul cotidian, nu se poate să creşti spiritual. Pe buneeee?
Ai făcut chiar tot ce ţi-a stat în putinţă să te depăşeşti pe tine însuţi? Sau dacă nu ai făcut chiar tot, măcar ai făcut ceva? Sau de cum faci ochi dimineaţa, te scoli plin de nervi că nu ai timp să îţi bei cafeaua, începi să înjuri non-stop prin trafic ca şi cum toţi ar trebui să se dea deoparte din faţa ta, ajungi la job şi acolo începe bârfa faţă de x şi ranchiuna faţă de y, mai citeşti nişte ziare şi te mai uiţi şi pe la nişte ştiri ca tot tacâmul să fie complet, mai vorbeşti la telefon cu orele doar-doar vei mai uita momentan de tine însuţi, te mai vezi cu unul sau altul care îţi povestesc ultimele escapade amoroase, după care apari cu nonşalanţă şi spui că dacă te-ai fi născut prin India sau Tibet altfel ar fi stat lucrurile cu „spiritualitatea” ta!!!
Dar cum ar fi oare să faci din propria ta realitate, „India” sau „Tibetul” tău? Iar pentru asta nu e nevoie să străbaţi mii de km, ca într-un final să realizezi că ceea ce poţi face acolo, poţi face şi aici. Dacă îmi era cu adevărat de folos m-aş fi născut acolo, nu aici. Aşa că e clar, unde mă aflu cu trupul, acolo voi fi conştient, acolo voi experimenta ceea ce am de experimentat. De ce să fug de mine însumi, amăgindu-mă că acolo sau dincolo, ar fi un mediu mai prielnic? De să nu fiu conştient şi când mă aflu în piaţă sau când mă aflu în trafic? Ce m-ar împiedica, zgomotul,oamenii? Nu cumva eu doar vreau să caut justificări puerile pentru a nu face nimic?
Pentru că de fapt, nu am fost chemaţi la viaţă pentru a pluti pe un nouraş diafan sau pentru a medita la nesfârşit sub un smochin. Şi nu am fost chemaţi la o viaţă uşoară. Nici la a tot filozofa despre iubirea necondiţionată, când în jurul nostru realitatea bate filmul. Dacă vom fugi de experienţele care vor să fie experimentate, nu vom scăpa de ele până nu le vom accepta. Dar ce mare realizare poţi avea când vii tu cu bucurie în întâmpinarea experienţei, care ea apare în faţa ta!
Să ne dăm voie să experimentăm şi să ne creem astfel noi deprinderi, noi obişnuinţe, noi reţele neuronale. Poate par cuvinte mari ce scriu eu aici, dar tind să cred că se poate, fiecare la nivelul său, fiecare în mediul său, fiecare la locul său.
Dacă unele pahare sunt mici, iar altele mari, nu contează. Şi unele şi altele dacă sunt umplute, sunt desăvârşite şi astfel nu mai suportă nici un grad de comparaţie între ele.
Mulţumesc.
Aşa este, aşa să fie!

Gandul zilei de miercuri, un gand inchinat cunoasterii

Oare ce ne-am face fără cunoaştere? Cum ar mai fi viaţa noastră fără cărţi şi fără învăţători? Am putea trăi fără cunoaştere? Pe semne că da, dar am trăi o viaţă searbădă, lipsită de valoare, lipsită de substanţă.
Fără cunoaştere nu poţi înainta pe calea spirituală pe care te afli, pentru că nu ai avea nici un punct de sprijin, nici un reper, fără ea omul ar fi ca frunza-n vânt. Cunoaşterea îţi dă discernământ, înţelepciune, demnitate, putere. Te face să stai pe propriile tale picioare şi să te susţii singur oriunde te-ai afla. Te ajută să treci prin viaţă conştient şi să treci multe din obstacolele care se vor interpune în faţa ta.
Ea te poate scoate dintr-o credinţă limitativă în care te complăceai poate de o viaţă şi nu îţi dădeai seama.
Cunoaşterea e ca o pecete care pecetluieşte mintea ta prin fiecare flash cu care rezonezi şi care îţi mai ridică puţin vibraţia. Iar acest proces nu are final, pentru că cei de azi nu mai suntem aceiaşi cu cei de ieri, iar cei de mâine nu vom mai fi aceiaşi cu cei de azi. Chiar şi gândirea noastră se schimbă de la zi la zi când ne aflăm pe calea cunoaşterii.
Cunoaşterea îţi elimină iluzia fricii. La început doar teoretic. Prima oară apare conştientizarea după care apare experienţa care te face să îţi depăşeşti cu adevărat propria frică.
Cunoaşterea mai înseamnă şi libertate. Înseamnă şi curaj. Înseamnă şi puterea de a rămâne singur când toţi ceilalţi poate ţi-au întors spatele. Înseamnă pricepere. Înseamnă să îţi cunoşti punctele slabe unde mai ai de lucrat. Înseamnă să îţi şti şi punctele tari care te susţin. Înseamnă dorinţa de a urca. Nădejdea de a te autodepăşi.
Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei!

Gandul zilei de marti, un gand al recunostiintei

Dacă alegerea unui nou început, de care vorbeam ieri, te pune pe o frecvență vibrațional înaltă, ceea ce îți mărește și mai mult vibrația, este starea de recunoștință profundă.
Majoritatea oamenilor își amintesc mereu de ceea ce își doresc, dar uită foarte ușor să fie recunoscători pentru ceea ce au deja. Iar fără recunoștință, schimbarea nu poate interveni, căci încă nu ai devenit conștient de tine însuți.Dacă nu ești în starea de recunoștință, înseamnă că emiți vibrația contrară, adică pe cea a nemulțumirii, care nu poate fi decât joasă, iar acolo tu nu te poți simți ok. Și e adevărat, căci ”unde se află stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”, adica în omul care nu mai are puterea în el însuși, nefericirea și-a făcut locaș, și din ea zămislesc celelalte odrasle: nemulțumirea, frustrarea, dezamăgirea, resemnarea, ranchiuna, invidia și toate celelalte.
Însă odată ce începi să intri în starea de recunoștință, toate acestea se topesc ca prin farmec. Dar pentru aceasta e necesar să te oprești și să intri măcar puțin în tine însuți. Imediat ce începi să investești sentimente de recunoștință, puterea din tine va renaște, energia te va învălui și vei începe să te simți mai bine. Dar fi sincer până la capăt și nu rămâne doar la stadiul de cuvinte, ci mergi dincolo de ele, unde se află focul recunoștiinței care arde ca o flacără în sufletul tău.
De ce ți-ar fi jenă să fi recunoscător până la lacrimi? Ce te-ar împiedica ca acest sentiment magnific să îți învăluie toată ființa? Cine ar putea râde de tine privind la starea ta de recunoștință pură? Dar nu, nu va râde absolut nimeni, pentru că atunci vei fi pentru ei ca un far călăuzitor care va lumina totul în jur, iar oamenilor (conștienți sau nu), vor veni către tine pentru că tuturor le place să stea în lumină și nu în întuneric.
Iar dacă simți cu adevărat această trăire, nu ți-o frânge și nu ți-o reprima. Las-o să se manifeste în exterior, dându-i glas. Și dacă simți nevoia, spune cu voce tare tuturor celor în care ai încredere ceea ce simți și astfel rezistența și tensiunea se vor elimina din tine ca niște simple reziduri. Iar dacă nu mai e nimeni în care să poți avea încredere, rămâi doar cu tine însuți și spune-ți în față ceea ce ai de spus.
Un om cu adevărat recunoscător dăruie și se dăruie pentru că a înțeles că doar dăruind va dobândi. Ce să dobândească? Ceea ce-i lipsește, evident. Nu te limita să dărui din ce ai, ci treci de limita asta și dăruiește din ceea ce ești. Nu ai iubire? Dăruiește-o și astfel o vei dobândi. Nu ai răbdare? Dăruiește-o și pe aceasta și o vei dobândi. Nu ai nici compasiune, nici smerenie, nici pace, nici înțelepciune? Dăruiește-le, și pe toate le vei dobândi. Pe acestea nu le poți cumpăra nici dacă ai avea un munte de aur.
Așadar, dăruiește-te pe tine însuți, cel slab, cel nervos, cel nemulțumit, cel frustrat, cel nefericit, ca să îl redobândești pe cel puternic, răbdător, recunoscător, bucuros si fericit. Eu altă cale nu știu. Altă tehnică mai bună nu cunosc, decât cea care pleacă de la om și ajunge tot la om.
Dacă vei radia recunoștință, ceilalți îți vor capta undele și vor începe și ei să își ridice câte puțin vibrația și nu vor uita cât de bine s-au simțit lângă tine. Nu vor putea uita ușor această minunată stare.
Nu e nevoie să aștepți un moment anume pentru a fi recunoscător, căci cel mai bun și mai prielnic moment este ACUM. Ai folosit un pat în noaptea care tocmai a trecut? Te bucuri pentru ziua care tocmai a început? Ai mulțumit pentru apa pe care o bei, pentru hrana care iți dă energie? Pentru mașina sau picioarele care te-au adus la job-ul tău? Pentru oamenii cărora le pasă de tine? Pentru cerul de deasupra ta? Pentru păsările, florile, copacii care te înconjoară? Pentru muzica care te încântă? Pentru internet, pentru facebook, pentru cei aflați în lista ta de prieteni? Pentru aerul pe care îl respiri, ai mulțumit vreodată? Dar pentru simplu fapt că exiști ca om printre oameni ai fost vreodată recunoscător?
Vă mulțumesc și vă sunt recunoscător pentru simplu fapt că existați.
Îmi mulțumesc și îmi sunt recunoscător pentru simplu fapt că exist.
Aici și acum.
Așa este, așa să fie!

Gandul zilei de luni, gandul unui nou inceput

Alegerea unui nou început te pune din start pe o frecvență de vibrație înaltă. Doar simplu gând al unui nou început aduce spre tine bucuria și odată cu ea pasiunea, entuziasmul, creația. Începutul arde într-o clipă trecutul înnegurat și vechile depresii.
Pentru că un nou început înseamnă conectare la prezent. Iar starea de bucurie firească nu o poți avea decât în momentul prezent. Când te surprinzi trist și nefericit, să ști că nu mai ești în prezent, atunci bucuria nu mai este prezentă în tine și tu nu mai ști cine ești, ai uitat de partea divină din tine și te-ai identificat iarăși cu frica.
Dar frica înseamnă doar lipsa bucuriei, așa cum întunericul înseamnă lipsa luminii. Așadar când nu ești ok, te afli într-o lipsă, simți efectiv că îți lipsește ceva.
Această zi poate fi începutul unui nou început, al unei noi rețele neuronale pe cale să se formeze.Iar începutul unei noi deprinderi, aduce odată cu această alegere conștientă, o energie atât de benefică încât simți cum prinzi aripi. Pentru că nu te poți depăși decât făcând alegeri și luând decizii noi. Mai bine o decizie nu tocmai bună, decât să rămâi resemnat și pasiv. Iar dacă alegerea va fi una proastă, vei realiza asta pe parcurs și o vei putea schimba din mers dacă va fi cazul, pentru că nu ești pasiv, ci te afli în mișcare, adică ești conștient în prezent.
Dar dacă nu alegi ceva, te vei afla mereu în așteptarea ”marelui nimic”.
Începutul înseamnă o nouă alegere. Înseamnă asumare. Înseamnă răspundere. Înseamnă decizie. Înseamnă puterea prezentului.
Înseamnă bucurie.
Așa este, așa să fie!

Scrisoare deschisa catre Oameni

Dragi creatori şi creatoare, atotştiutori sau mai puţin învăţaţi, tinerilor cu trupul şi înţelepţilor cu mintea, ascultaţi cuvintele simple dar totuşi adevărate pe care le-am căutat, găsit şi adunat din prea plinul sufletului meu.

V-aţi născut şi v-aţi întrupat pe pământ ca să trăiţi ca nişte pământeni, printre pământeni. Aţi venit aici să experimentaţi cu trupul ceea ce doar aici aţi putea experimenta. Vreţi să vă spun un secret? Spiritul vostru de-abia a aşteptat să ajungă aici între oameni. El a ştiut de dinaintea întrupării că experienţele trăite pe pământ, deşi pot fi extrem de grele sau dureroase, sunt cele mai valoroase şi mai folositoare din punct de vedere spiritual.Aţi ales să veniţi la o viaţă pământească, doar pentru creşterea voastră spirituală şi nimic altceva.

Aşadar, dacă a fost întru totul alegerea voastră, pentru ce vă plângeţi, pentru ce vă lamentaţi?

Căci aici, exact în mediul, în oraşul, în familia şi înconjurat de prietenii pe care i-aţi ales, vă aflaţi ca într-un mare atelier. Un atelier al bucuriei şi al creaţiei. Un atelier al depăşirii limitelor şi al înfrângerii condiţionărilor pe care cei de dinainte voastră le-au lăsat în urma lor. Ei au trăit atunci, voi însă trăiţi aici şi acum. Nu lăsaţi viaţa să vă scape printre degete şi la sfârşit să spuneţi că nu aţi avut curajul de a vă trăi viaţa, ci doar v-aţi lăsat trăiţi de către viaţă. La ce bun o astfel de atitudine care nu foloseşte la nimic? La ce bun să mă afişez cu o mască doar pentru a-mi ascunde strălucirea interioară care vrea să lumineze peste tot în jur? Când ne vom arăta pe noi înşine aşa cum suntem, aşa cum gândim, dacă nu aici în acest mediu pământesc extrem de prielnic pentru călirea spirituală a fiecăruia dintre noi?

Acum aţi uitat misiunea voastră, aţi uitat menirea voastră cu adevărat dumnezeiască, aţi uitat cine sunteţi pentru că aţi ales să vă identificaţi cu limita şi neputinţa voastră şi aţi devenit astfel doar nişte dumnezei uitaţi. Uitaţi în vârtejul cotidian care vă tot îndeamnă să alergaţi spre cele din afara voastră. Uitaţi în grija zilei de mâine, în plata facturilor care vă revăşesc, în tot felul de combinaţii relaţionale prin care vă călcaţi sufletele la nesfârşit. Uitaţi într-un trecut „karmic” pe care l-aţi făcut mai viu decât însăşi prezentul. Uitaţi în dorinţe neîmplinite care v-au umplut inimile de frustrări şi dezamăgiri. Uitaţi în indiferenţa pe care o manifestaţi faţă de unii oameni pe care poate i-aţi rănit odinioară. Uitaţi în orgoliile exacerbate care nu vă apropie de ceilalţi, ci doar vă despart pe unii de alţii. Oameni buni, de ce oare ca în loc de a trăi de la inimă la inimă, alegeţi să trăţi... de la inimă pe lângă inimă?

Veniţi voi bărbaţilor, ascultaţi şi înţelegeţi cu sufletul vostru acest mic îndemn!

Nu aţi obosit să tot schimbaţi partenerele, schimbând mereu o femeie cu alta ca într-un carusel al plăcerilor care nu se mai poate opri din vârtej? De ce vă place atât de mult să vă creaţi o dependenţă aşa mare printr-o plăcere atât de mică? Dacă vă simţiţi atât de măguliţi în faţa atenţiei pe care v-o acordă femeile din jurul vostru, atunci asumaţi-vă şi deciziile, şi faptele pe care le faceţi în propria viaţă. Nu doar înhăţaţi plăcerea, după care vă faceţi nevăzuţi! Dacă v-aţi aprecia cu adevărat pe voi înşivă, atunci şi partenerele voastre v-ar aprecia şi poate că nu ar mai sta atât de mult cu gura pe voi. De ce vă complaceţi într-o stare jalnică când de fapt aţi venit aici să creaţi ca nişte adevăraţi zei ce sunteţi? Aşadar sporiţi în creaţii şi nu doar în plăceri temporare.

Acum, veniţi şi voi femeilor şi nu vă întoarceţi privirea de la îndemnul meu!

Nu aţi obosit ca de atâta timp să furaţi puterea bărbaţilor voştri, în loc să-i susţineţi? Nu v-aţi epuizat încă să tot faceţi chiar şi lucrurile pe care ar trebui să le facă bărbaţii de lângă voi? Dacă îi iubiţi atât de mult, atunci daţi-le libertatea totală căci doar aşa veţi realiza cât de mult vă iubesc ei pe voi. Lăsaţi-i să devină zei şi nu îi transformaţi din „iubire” în nişte copii mari! Însă dacă veţi continua mereu să-i sufocaţi prin controlul vostru, să nu vă amăgiţi că veţi şi reuşi asta. Din contră, prin controlul impus asupra lor, îi veţi îndepărta şi mai mult de lângă voi, îi veţi împinge şi mai mult spre alcool sau spre femeile disponibile din jurul lor. Iar dacă vibraţia lor e atât de mică încât mintea lor nu poate să se ridice mai mult decât nivelul ombilicului, atunci găsiţi-le voi punctul prin care le-aţi putea ridica vibraţia pe frecvenţa voastră. Redescoperiţi-le pasiunea şi entuziasmul pe care şi le-au uitat în grijile vieţii. Daţi-le voie să experimenteze ceea ce îşi doresc, pentru că altfel îi veţi transforma prin control, în nişte frustraţi care îşi vor vărsa nervii tot pe voi. Şi astfel vă veţi face singure rău cu mâna voastră. Aşadar, relaţionaţi ca de la sine la sine şi acceptaţi-vă diferenţele, învăţând unul de la altul, sporind astfel în iubire şi nu doar în orgolii şi micimi de suflet.

Veniţi şi voi cei spirituali, maeştri, mistici, ezoterişti, voi care vă aflaţi pe calea cunoaşterii de sine!

Nu aţi obosit să vă tot hrăniţi ego-urile şi să vă agăţaţi de propriile voastre orgolii, dând cu piciorul oricui care ar avea puţin curaj de a vă spune adevărul faţă-n faţă? Oare orgoliul vostru e mai important decât omul de lângă voi pe care îl dispreţuiţi doar pentru că v-a zgândărit puţin lăuntricul? Atunci poate ar fi cazul să luaţi mai mult aminte la voi înşivă şi la calea „spirituală” pe care vă aflaţi. Odată cu cunoaşterea învăţaţi şi smerenia, căci fără ea, chiar şi dacă aţi zbura în văzduh, tot veţi cădea cădere jalnică de pe soclul pe care singuri v-aţi urcat. Citiţi, mergeţi la cursuri, discutaţi şi întâlniţi-vă cu cei care sunt pe frecvenţa cunoaşterii voastre, dar nu uitaţi discernământul şi nu uitaţi dragostea dintre voi . Aşadar, sporiţi şi voi în iubire prin cunoaştere, susţinându-i totodată şi pe cei care poate nu se află încă la „nivelul” vostru.

Acum veniţi şi voi cei dogmatici şi religioşi, cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi!

Nu aţi obosit să îi tot judecaţi pe cei aflaţi într-o altă religie decât a voastră? Aşa cum voi vă consideraţi singurii care deţin „adevărul”, aşa şi ceilalţi gândesc despre religia lor, că ar fi singura „mântuitoare”. Dar daţi-le voie tuturor „în numele Domnului”, să fie ceea ce aleg din liberul lor arbitru! Pentru ce încercaţi să-i convertiţi pe ceilalţi spre un „staul” în care vă este controlat timpul, ţinuta, mâncarea, comportamentul, cuvintele şi faptele? Mai bine convertiţi-vă pe voi înşivă la „religia iubiriii” din voi înşivă, cea în care nu mai există jertfe şi ritualuri, ci doar susţinere, fără nici o altă ...(pre)judecată. Aşadar, sporiţi şi voi în „trăire” şi nu doar în automatismul îndeplinirii unor seci ritualuri.

Luaţi aminte şi voi preoţilor, purtători de sutane sau purtători de har!

Nu aţi obosit să prestaţi acelaşi comportament dispreţuitor şi îngâmfat la adresa celor „săraci cu duhul” dar extrem de linguşitor la adresa celor cu buzunarele pline? Nu aţi obosit încă să „strecuraţi ţânţarul şi să înghiţiţi cămila”? Pe semne că nu, atâta timp cât nu schimbaţi nimic din atitudinea voastră. E de înţeles că vă simţiţi flataţi atâta timp cât vă place „să vi se plece lumea prin pieţe şi să aveţi locurile cele dintâi în sinagogi” şi „să fiţi numiţi de către oameni: Rabi (învăţători).” Dar înainte de a vă numi învăţători, vedeţi dacă aţi reuşit să vă învăţaţi pe voi înşivă câte ceva, căci altfel „orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceeaşi groapă”! Sau altfel spus, „Doctore vindecă-te mai întâi pe tine însuţi”, înainte de a fi capabil de a-i tămădui pe ceilalţi. Nu-l transformaţi pe adevăratul Dumnezeu într-un idol slujitor de patimi. Oare cel care nu l-a primit pe Dumnezeu în mod conştient, cum va îndrăzni să spună că-L are pe Dumnezeu locuind în el însuşi?

Aşadar dragi preoţi, episcopi, monahi şi monahii, sporiţi cu adevărat în menirea pe care v-aţi ales-o, adică nu în slujirea intereselor meschine, ci în slujirea necondiţionată a aproapelui vostru.

Veniţi şi voi oamenilor săraci în avuţii dar bogaţi cu sufletul şi inima! Cei bolnavi cu trupul şi cei sănătoşi cu mintea! Intraţi fără frică în voi înşivă şi descoperiţi comoara cea de mult preţ pe care nu v-ar putea-o răscumpăra nici măcar toată bogăţia pământului! Priviţi-vă ochi în ochi şi faţă către faţă şi nu vă întoarceţi privirile de la voi înşivă! Iar de veţi avea ocazia să ieşiţi şi să vă ridicaţi condiţia umană mai presus decât cea actuală, atunci nu pregetaţi să urcaţi, nu vă opriţi din calea voastră! Căci nimeni nu a fost „predestinat” nici la sărăcie şi nici la boală. Dar dacă vă puteţi duce sărăcia şi boala cu bucurie, atunci vi se va da şi prilejul de a le depăşi. Nu vă puneţi piedici iluzorii singuri, gândind că nu meritaţi ceva mai bun. 
Deschideţi-vă mintea şi viaţa vi se va deschide la rândul ei!

Deschideţi-vă inimile şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă! 
Deschideţi-vă sufletele cu bucurie, cu dragoste, cu dor, şi viaţa însăşi va veni simplu şi curat în întâmpinarea voastră!

Aşa este, aşa să fie!

Pasind spre...un nou inceput

De fapt nu există un nou an spre care să păşim. Aşa cum nu există „un nou mâine”.
Însă mintea e captată şi interesată de acest nou an, pentru că ea îşi doreşte mereu un nou început. Şi cum poate fi un început mai prielnic decât odată cu începutul unui nou an?
Astfel lista se umple şi dorinţele se aştern una după alta. Vechile obiceiuri nocive sunt şi ele trecute pe listă, un fel de listă a renunţărilor. Toate începând să se manifeste, cu păşirea în noul an. Atunci omul se simte cel mai entuziasmat în faţa unei schimbări majore şi începe să se autosugestioneze că de mâine, de luni, sau odată cu noul an, ceva se va schimba în viaţa sa, pentru că... „aşa nu se mai poate”!
Şi pentru că „aşa nu se mai poate”, omul începe să îşi facă planuri, realiste sau nu, nu prea contează. Tot ce importă este faptul că va fi un nou început. Unii au aşteptat această schimbare demult, poate din vară, sau de astă primăvară. Au aşteptat astfel venirea noului an, de foarte mult timp, căci simţeau că atunci „nu este încă momentul” pentru o schimbare majoră, sau chiar una minoră, mare sau mică, măcar să fie „ceva”! Câtă tărie de caracter, cât stoicism şi câtă răbdare pentru o aşteptare atât de mare...
Şi eu am o listă, una pe care nu mai am ce scrie, pentru că e umplută deja. Simt că nu am unde să scriu pe ea, chiar dacă aş vrea asta. Pentru că lista mea va rămâne imaculat de albă. Fără directive bine stabilite şi fără nici un fel de control dinainte impus. Fără nici un fel de rezistenţă în faţa vieţii.
Iar dacă viaţa îmi va purta paşii spre pădurile întunecoase sau spre câmpiile elizee, acolo unde nu voi şti ce se află, voi spune atunci „da” sau ”ba” de frică în faţa necunoscutului?
Pentru mine noul început, mă găseşte cu o foaie a dorințelor, albă. Sincer, aşa mă simt cel mai ok, pentru că viaţa în general îmi aduce mult mai mult decât aş putea dori eu vreodată.
Dar asta nu înseamnă că voi rămâne resemnat în voia sorţii. Nu, pentru că treburile sau datoriile sociale, oricum se fac, vrei-nu vrei. Plăţi oricum ai de făcut, aşadar aici nu te poţi fofili, nu te poţi ascunde. Datorii de îndeplinit, sunt în fiecare lună de făcut cu voia sau fără voia mea. Deci tot ce se află în conştiinţa socială vor fi îndeplinite, pentru că oricum avem de dat „Cezarului ce-i al Cezarului”.
Dar ceea ce îmi dăruiesc mie însumi nu vreau să fie controlat nici de mine, nici de către alţii. Se poate sau e doar o utopie? Tind să cred că da, de ce să nu se poată la urma urmei?
Pentru mine, control înseamnă rezistenţă, efort, îndârjire, dezamăgire, frustrare. Iar deschiderea la viaţă topeşte toate aceste rezistenţe şi face din ele...fum!
Lucrurile pe care le-am făcut în anii trecuţi, cu siguranţă le vom mai face şi în anul ce vine. Dar ce-ar fi dacă ne-am axa şi pe lucruri pe care nu le-am făcut vreodată, sau de care ne-a fost frică să le facem până acum? Nu aici constă oare marea provocare? Pentru că o listă de dorinţe e foarte uşor de scris. Dar să accepţi o nouă situaţie care vine în faţa ta şi pe care să o soluţionezi, nu cu aceleaşi metode, ci cu altele noi, prin care poate vei avea rezultate mai bune, nu ar fi o mai mare provocare?
Nu ar fi mai interesant ca omul de lângă mine, vecinul, colegul, şeful pe care până mai ieri nu îl puteam suporta prin preajmă, să îl văd cu alţi ochi şi din alt unghi, începând cu noul an?
Nu ar fi mai palpitant ca tendinţele de a îi judeca pe alţii (eu fiind oricum infailibil!) să mi le mai estompez puţin şi în loc de a critica pe cineva, să îl susţin?
Nu ar fi mai frumos să îmi văd de pătrăţica mea, mare sau mică nu contează, fără a-mi mai lungi gâtul de curiozitate, la ce se află în ograda altora?
Nu ar fi mai indicat ca să fim mai conştienţi de noi înşine nu doar prin biserici, nu doar pe la cursurile sau conferinţele spirituale, nu doar atunci când citim din marii maeştri, ci şi atunci când suntem în piaţă, în trafic, când copii ne întind nervii la maxim, când cineva vine şi îţi trânteşte în faţă o vorbă „bună”, când ne este ruşine să deschidem gura şi să spunem fără frică ce avem de spus, când simţim că totul se prăbuşeşte în jur dar noi totuşi rămânem în picioare?
Nu ar fi mai adevărat ca să ne arătăm pe noi înşine aşa cum suntem fără să încercăm mereu să părem „ceva”?
Nu ar fi mai util să mai lăsăm de la noi înşine în faţa soţiilor sau soţilor noştri, fără a mai intra într-o luptă zadarnică a orgoliilor de ”care pe care”?
Nu ar fi mai folositor să nu ne mai plângem pe la toţi cunoscuţii, punându-le răbdarea la încercare și ascultându-ne toate nimicurile, în loc să căutăm soluţii constructive şi nu distructive?
Da, cred că ar fi mult mai util şi pentru noi şi pentru cei din jurul nostru dacă am proceda aşa, pentru noul an ce va să vină. Altfel, vom aştepta de prin primăvară începerea următorului an.
Iar dacă tot vrem să ne fie mai bine, dacă tot vrem să ni se împlinească multe dorinţe de pe listă, nu credeţi că mai întâi ar fi necesar să devenim mai mult decât suntem? Doar atunci lucrurile pe care ni le dorim vor intra cu adevărat în realitatea noastră, pentru că ni se vor da, doar dacă vom fi capabili de a le gestiona. Iar atunci noi le vom putea recunoaşte prin ceea ce am devenit între timp. Căci pentru „a avea” mai întâi e nevoie de „a fi”.
Iar pentru a deveni mai mult decât suntem acum, mai e nevoie de ceva, fără de care e imposibil să creşti ca om, ca spirit. E nevoie de iubire, oameni buni. Pentru că atâta timp cât eu nu mă iubesc pe mine însumi, nu am nimic de oferit celorlalţi decât amăgiri. De unde nu am, nu pot oferi! Iar dacă nu mă iubesc, nu pot susţine pe nimeni, nici măcar pe mine însumi. Pentru că doar sporind în cunoaştere, nu înseamnă că sporesc şi în iubire. Dar voi spori în iubire când nu îmi voi mai călca pe suflet fără rost şi voi face ceea ce simt că vreau să fac. Iar acesta nu este egoism. Căci dacă eu nu mă iubesc şi nu îmi aloc timp pentru mine însumi, iarăşi nu am ce împărtăşi, nu am ce oferi celorlalţi, pentru că sunt atunci mai gol decât goliciunea însăşi. Să nu ne fie jenă de iubirea noastră pentru noi înşine, ci să o căutăm pe aceasta mai mult decât orice altceva, căci doar găsind-o şi recunoscând-o, vom avea cu adevărat ce dărui celor din jur!
La finalul acestui an, în primul rând să ne mulţumim pentru ceea ce suntem şi apoi pentru ceea ce avem. Iar dacă dispunem de multe lucruri trecătoare, să fim atunci recunoscători pentru tot ce a intrat în viaţa noastră.
Eu vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o cu mine şi cu postările mele, poate uneori nu tocmai uşor de digerat, poate nu tocmai uşor de acceptat. Dacă v-au folosit sau nu, voi știți mai bine. Eu doar am încercat pe cât am putut să fiu eu însumi şi să îmi arăt sufletul aşa cum este. Uneori am fost mai uşor de înţeles, alteori nu. Uneori lăudat, alteori criticat. Nu suntem aceiaşi în fiecare zi. Însă dincolo de mărturia mea, simt că am crescut împreună şi am mai făcut măcar un pas spre poarta fiinţei noastre.
Mulţumesc încă odată, și în loc de ”Happy new year”, mai bine un sincer ”Happy NOW HERE”!
Așa este, așa să fie!