Noile fericiri a celor mai noi fericiti...

-Fericiţi cei care se recunosc pe ei înşişi ca fiind uniţi cu Dumnezeu şi nu separaţi de El, a lor este genialitatea care nu se poate compara cu nimeni şi nimic din afara lor înşişi!

-Fericiţi cei care s-au deschis în faţa vieţii fără frică şi au înţeles că tot ce le aduce viaţa, este oferit doar spre folosul lor spiritual, a lor este puterea de a recunoaşte acest dar magnific!

-Fericiţi cei care au acumulat în „a fi” şi nu în „a avea”, aceştia sunt cei care şi-au clădit temelia cunoaşterii pe piatră şi nu pe nisip, a lor este rădăcina demnităţii care a pătruns adânc în sufletele lor!

-Fericiţi cei care primesc lecţiile vieţii cu braţele deschise, a lor este înţelepciunea de a nu se lăsa înfrânţi în faţa micilor obstacole care vor doar să fie depăşite!

-Fericiţi cei care chiar fiind loviţi de către prieteni sau de către străini, se ridică din propria cenuşă şi nu rămân în starea de victime, a lor este nădejdea în ei înşişi care nu poate muri niciodată!

-Fericiţi cei care sunt recunoscători şi celor care-i iubesc şi celor care nu-i suportă, a lor este tăria de a se arăta aşa cum sunt, fără a face nici cel mai mic compromis!

-Fericiţi cei care cu fiecare zi mai fac un mic pas către ei înşişi, lăsând în urma lor efemerul trecutului, lăsând viitorul în grija lui însuşi, a lor este puterea nemărginită a prezentului!

-Fericiţi cei care merg pe calea lor, neabătându-se în stânga sau în dreapta, uneori cu soarele în faţă, alteori bătuţi de vicisitudinile vieţii, a lor este curajul de a-şi depăşi propriile limite!

-Fericiţi cei care şi-au frânt egoismul şi se dăruiesc pe ei înşişi aşa cum sunt, aceştia au înţeles că dăruind din sufletul lor vor dobândi ceea ce nimeni şi nimic nu le poate oferi în schimb, a lor este iubirea care nu poate fi întemniţată!

-Fericiţi cei ce şi-au învăţat lecţiile care deşi uneori au fost foarte dureroase, totuşi datorită acestor lecţii au devenit exact ceea ce sunt acum, acestea sunt comorile nepreţuite a celor care urcă neîntrerupt din treaptă în treaptă spre ei înşişi!

Aşa este, aşa să fie!

Iluzia despartirii de Dumnezeu...

De când se naşte, omul este luat de mânuţă şi înainte de fi învăţat să meargă, îi este predată o lecţie cu bătaie lungă şi care s-ar putea să aibă efect pentru toată viaţa: iluzia despărţirii de Dumnezeu. Numai că această lecţie îi este predată nu ca o iluzie, ci ca un adevăr. Din momentul botezului în cristelniţa lacrimilor, pruncul este luat şi aruncat în staulul separării de Dumnezeu. Acolo i se spune permanent că e singurul loc, unde este protejat cu adevărat. Acolo aude mereu acelaşi lucru repetat la infinit, că dincolo de zidurile acestui staul, confecţionat la nivel subtil din emoţii nevăzute generate de către frică, mari pericole îl aşteaptă dacă ar încerca cumva să treacă graniţa dincolo. Orice încercare de evadare este înlăturată imediat, prin vocile familiei, prietenilor, şi mai marilor prelaţi înzestraţi cu „har”.
Astfel încât, dictatura odată instaurată, omul nu mai are decât un lucru de făcut: să se supună necondiţionat. Orice discuţii, polemici, întrebări, vor fi asfixiate în mod subtil şi paşnic prin citate care mai de care mai înfricoşătoare care îl vor îngheţa pe om din ce în ce mai mult. La orice nelămurire, i se va spune mereu „scris este...”, iar dacă omul se va îndoi măcar puţin în inima sa de ceea ce aude, mecanismele de a frânge „răzvrătirea”, vor fi puse în practică imediat: generatorul fricii se va activa şi va începe să-şi facă treaba. Astfel încât, atmosfera se va schimba pe loc într-o tensiune pe care ai putea-o tăia cu cuţitul, feţele se vor încrunta şi vor lua o o poziţie „serioasă”, bărbile vor începe să fie mângâiate în profunzime, lacrimile îşi vor face apariţia, Biblia va fi scoasă şi ea la interval, suferinţa va fi şi ea una dintre multe alte clişee prin care se va urmări frângerea spiritului, „păcatul originar” va şi el scos de la mezat...toate acestea şi încă mult mai multe, vor fi puse la bătaie doar pentru „binele” omului şi pentru instaurarea dictaturii spiritualo-dogmatice asupra lui. Iar dacă omul nici aşa nu se va linişti, argumentele paşnice, se vor transforma în ameninţări cu „înfricoşătoarea judecată”, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, „viermele neadormit şi focul care nu se stinge” şi alte pedepse groteşti şi terifiante care-l vor îngheţa şi mai mult pe bietul om.
Toate acestea sunt scrise, e adevărat. Unde? În Biblie, cartea de căpătâi „revelată” divin. Numai că există o mare problemă în toată această dezbatere duhovnicească, dintre teologia apofatică (care îl mărturiseşte pe Dumnezeu prin negaţii) şi cea catafatică (prin afirmaţii). S-au scris tone de tomuri care mai de care mai „înalte” despre ce ar fi sau nu ar fi Dumnezeu. Dar cu siguranţă, ceea ce vine de la Dumnezeu nu poate veni prin condiţionări negative, în care se bagă frica în oameni. Însă prelaţii au avut grijă să rezolve chiar şi această mică breşă, punând în gura unui dumnezeu fals, propriile lor capricii, patimi, neputinţe, orgolii, răutăţi, răzbunări...
Toate acestea au fost însă declarate ca „revelate” divin de către minţile cele mai înalte. Şi acestora li s-a dat un nume: Vechiul Testament. De la un capăt la altul, acesta este susţinut de către nenumărate condiţionări negative care nu pot duce decât la grave blocaje mentale. Totul prezentat într-o formă bineînţeles metaforică şi poleită, ca nu cumva omul să cadă pe gânduri.
Toate aceste scrieri din nefericire nu unesc pe om cu adevăratul Dumnezeu, ci îl despart de El. S-ar putea spune că unele scrieri biblice sunt cifrate, sau codificate, sau scrise pentru diferite niveluri de conştiinţă. Sunt mulţi din sfinţii părinţi care au dat chiar ei interpretări mistagogice (iniţiatice) care nu sunt pentru oricine. Dar asta nu e relevant deloc pentru omul de rând. Pentru că omul simplu va citi (dacă mai sunt care citesc Biblia la momentul ăsta), şi va încerca să înţeleagă ceea ce vede scris negru pe alb. Atât şi nimic mai mult.
Oare ce interpretare mistică să mai dai la jurământul sub coapsă a lui Avram (Facerea 24,2), părintele tuturor neamurilor? Cum să înţelegi gestul său prin care pleacă să îşi sacrifice propriul copil, ca o ofrandă a iubirii sale pentru un dumnezeu care l-a testat să vadă cât de mult îl iubeşte? Cum să pricepi atitudinea lui Lot care de dragul de a nu supăra pe cei doi străini care îi bat la uşă, le oferă din „iubire” pe fetele sale mulţimii însetate de sânge? Cum poţi înţelege altfel decât cum este scris, dimensiunea corăbiei lui Noe descrisă exact, în care de fapt nu ar încăpea mai mult de câteva animale? Cum poţi înţelege drumul lui Moise făcut în zadar timp de 40 de ani prin pustiu? Cum poţi accepta resemnarea lui Iov şi suferinţa dusă la limită prin „pronie” dumnezeiască, ca într-un final să i se răsplătească însutit răbdarea? Cum poţi să accepţi ideea, că lui dumnezeu după ce l-a creat pe om, i-a părut rău că l-a făcut? Cum poţi crede într-un dumnezeu gelos, aşa cum pe sine însuşi se mărturseşte?
Oare poţi înţelege din toate acestea mai mult decât este scris negru pe alb? Iar ce am amintit eu aici, sunt doar câteva episoade (infime şi nevinovate) pe care mi le amintesc din memorie, dar de fapt, Vechiul Testament e plin de otrăvuri mult mai terifiante: îndemnuri ale unui „dumnezeu” extrem de capricios spre jaf, ucideri, răzbunări, jertfe de sânge, înşelăciuni...
Pot fi toate acestea „revelate” divin?
Când ele sunt citite de către un om simplu, oare cum le-ar putea el interpreta decât aşa cum sunt scrise, adică „ad litteram”? Un om simplu când citeşte aşa ceva, nu caută de fapt să dea un înţeles la cele citite, ci le ia ca atare fără să le filtreze. Pentru că o minte blocată şi înceţoşată, nu va încerca deloc să îşi pună cu adevărat întrebări, iar dacă nu va înţelege mare lucru, nu-i nimic, se va lăsa păgubaş de acest studiu prea obositor pentru el, lăsându-i pe cei „autorizaţi” să gândească în locul lui.
De aceea se şi vehiculează mereu ideea extrem de nocivă, că Biblia nu poate fi citită şi înţeleasă de către oricine, tocmai din acest motiv, ca să descurajeze din start orice încercare de a studia pe îndelete aceste scrieri nefiresti. Pentru că ele, dacă nu sunt citite în antiteză, sunt acceptate aşa cum sunt, scrise la literă. Mintea condiţionată spunând că mijloacele prin care lucrează Dumnezeu sunt tainice şi de nepătruns pentru om. Şi cu asta, se trag sforile. Dar dacă aceste versete se citesc printre rânduri, s-ar putea ca dintr-o mare revelaţie divină să iasă cu totul altceva.
Poate mulţi vor spune, că ceea ce se află în Vechiul Testament, nu este relevant, pentru că era scris în legea veche, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dar dacă mă apropii de Noul Testament, descopăr multe asemănări, dar scrise într-o altă formă. Iisus, fiul lui Dumnezeu, vine ca să împlinească legea nu să o strice, cum spune El. Condiţionările acum se fac în mod direct de la om la om : „cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”, „toţi perii capului vostru sunt număraţi”, „fără de mine nu puteţi face nimic”, „am venit doar pentru oile rătăcite ale lui Israel”, „şerpi, năpârci şi pui de vipere, cine vă va scăpa de osânda gheenei?”, „cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”, “eu nu am nimic din lumea aceasta”„n-am venit să aduc pacea, ci sabia”, „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide”.
Întrebare, pot veni astfel de condiţionări înfricoşătoare şi ameninţătoare din gura lui Dumnezeu? Se poate înţelege cumva într-un mod mistic, blestemul pe care-l face Iisus smochinului de care se apropie şi pe care îl usucă instantaneu, doar pentru că nu avea în el roade, deşi nu era vremea roadelor? Se poate înţelege altfel decât este scris „nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”, cuvinte pe care le adresează atât de nonşalant femeii cananeence care striga la el? Desigur, i-a dat acest răspuns doar ca să o testeze şi pe aceasta, la fel cum se întâmpla odinioară în Vechiul Testament. Aceste sentinţe, pe care Iisus le spune, par în aparenţă duhovniceşti, dar privind mai atent la ele, sunt de fapt, instigări la discriminare, dezbinare, cruzime…
Iar dacă tot suntem la capitolul "Biblie", uneori mă întreb oare cine era martor la toate cele ce se întâmplau în această carte magnifică? Cine era martor la ispitirea lui Iisus din pustiul Carantaniei când a flămânzit singur 40 de zile? Cine era martor la discuţia lui cu Pilat sau la alte multe episoade?
Pentru mine, Biblia este una din piesele de bază care despart pe om de Dumnezeu. Dar nu singura.
O altă modalitate este cea care se manifestă prin preoţi şi mai ales prin duhovnici. Omul vine la spovedit cu sufletul îngenuncheat, plin de "păcate", de vinovăţie şi ruşine. Condamnat din start de către superiorul său cu "har", care are puterea de a lega si dezlega în cer şi pe pământ. Spovedania se desfăşoară tainic iar la sfârşit duhovnicul dă verdictul final: eşti vrednic sau nu să te împărtăşeşti. Adică el, duhovnicul, are autoritatea deplină de a te lăsa să te uneşti sau nu cu Dumnezeu. Iar dacă spune "nu", tu nu ai de ales decât să te supui şi atât, fără alte comentarii. Iarăşi prin această metodă subtilă, omului i se transmite iluzia despărţirii de Dumnezeu. Şi iar încep rugăciunile cu ochii către ceruri, doar-doar l-o asculta cineva, doar-doar s-o milostivi careva şi către el. Iar când atitudinea ta e una asemănătoare cu cea descrisă, nu e ca şi cum pecetluieşti această despărţire şi transformi iluzia în adevăr? Nu e ca şi cum te consideri vinovat doar pentru că exişti? Nu e un legământ pe care ţi-l faci singur, autosugestionându-te în starea de rob, păcătos şi nevrednic?
Altă iluzie a despărţirii care iarăşi funcţionează perfect, e cea a resemnării în faţa vieţii, prin afirmaţia "aşa a vrut Dumnezeu, asta e voia Lui",extrem de dăunătoare, care nu face altceva decât întăreşte şi mai mult blocajul mental. Dacă dupa toate străduinţele tale făcute ca la carte, respectând dogma şi ritualul la sânge, nu poţi spune la sfârşit decât că "aşa a vrut Dumnezeu"…pentru ce le mai faci atunci? Pentru ce te mai chinui in zadar? Ce roadă aduc ele în fond şi la urma urmei? Dacă practicând duhovnicia ca la carte, te trezeşti la un moment dat că faci nu ştiu ce nebunie, cum îţi vei expilca această mică "scăpare"? Prin faptul că ai avut o mică ispită? De fapt şi această afirmaţie "am avut o ispită", e doar un clişeu prin care omul fuge de responsabilitatea sa în faţa vieţii. E mai uşor să dai vina pe un "vrăjmaş" închipuit decât pe tine însuţi. Dar când nu te-ai cunoscut niciodată, e lesne de înţeles că vei încerca mereu să te ascunzi după degete, spunând altora că ai fost ispitit şi ai căzut cădere jalnică, doar pentru a mai impresiona pe careva şi a-ţi umfla astfel şi mai mult ego-ul.
De fapt dogma, ţinând omul în staulul fricii, îl îndeamnă pe acesta doar la resemnare şi pasivitate pentru că din starea de "păcat" e imposibil să ieşi.
În dogmă nu există individualităţi ci doar copy-paste-uri fabricate pe bandă rulantă la nesfârşit. Acolo,nu există nimic care să îndemne spre creaţie şi bucurie, ci doar la resemnare şi suferinţă. Iar dacă în jurul omului se vor afla miliarde si miliarde de oameni care trăiesc ca şi el, adică condiţionaţi negativ, omul începe să se amăgească că asta e starea sa firească. Unde mai este însă respectul pentru unicitatea şi originalitatea fiecăruia?
Când unul se trezeşte cumva şi iese din staulul neputinţei, toti cei rămaşi îl vor considera nebun pentru că a avut curajul de a ieşi din mijlocul lor. Dar de acolo, nu ies decât extrem de puţini, pentru că mai nimeni nu riscă să iasă din aşa-zisa protecţie. Unii care ies dintr-un astfel de staul, ies doar pentru a intra în altul, adică ies dintr-o dogmă doar pentru a intra în alta, trec de la o religie la alta sau la altă formă spirituală tot la fel de dogmatică şi restrictivă, în nici un caz pentru a rămâne doar cu ei înşişi. Iar pentru a rămâne doar cu tine şi doar la tine, ai nevoie în primul rând să te conştientizezi pe tine însuti, să te recunoşti exact aşa cum esti şi să-ţi recunoşti astfel potenţialul creativ din tine care te uneşte cu Dumnezeu.
Prin creaţie te uneşti cu Dumnezeu. Prin bucurie te uneşti cu Dumnezeu. Prin conştientizarea prezentului te uneşti cu Dumnezeu. Prin iubire te uneşti cu Dumnezeu.
Mulţumesc. Aşa este, aşa să fie!

Sinceritatea si falsitatea fata-n fata

Personal mă împac foarte greu cu „spiritualitatea” plătită pe bani grei. Am înţeles că munca depusă se plăteşte, e firesc. Dar plata vine în urma unei prestaţii de pe urma căreia beneficiază unul sau mai mulţi semeni. Adică când munca respectivă a oferit ceva util şi folositor cuiva. Simpla prezenţă a unui salahor într-un loc unde i se cere să pună osul la treabă, nu valorează nimic atâta timp cât nu-şi face treaba. El nu poate fi plătit decât ca randament rezultat al muncii sale. Logic nu?
Această mare „revelaţie” am avut-o ieri când am asistat la o conferinţă ţinută de către 2 maeştri foarte în „vogă” la momentul acesta Ovidiu Argesanu şi Vlad Popescu. Ambii mari somităţi în domeniul Reiki. Nu am practicat aşa ceva şi nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă. Sincer, m-am dus în urma unei invitaţii şi pentru că sunt deschis la tot ceea ce îmi oferă viaţa, am spus "da". Am mers fără aşteptări pentru a nu avea nici un fel de dezamăgiri. Şi nu am avut dezamăgiri, dar imediat după ce am ieşit din sală, m-a acaparat o stare de goliciune şi de amărăciune, în acelaşi timp.
Ceva nu se leagă fraţilor. Sau mai exact, ceva e putred aici.
Cum se desfăşoară tot tacâmul acesta spiritual e foarte interesant. Conferinţa se anunţă de dinainte, cam cu o lună. Preţul ei se află cu puţin timp înainte. Oamenii încep să vorbească, zvonul că vine x sau y, începe să circule. Emoţiile se declanşează şi atmosfera se dezlănţuie din ce în ce mai mult. Preţul deşi exorbitant, nu mai contează pentru că relaţia emoţională cu maestrul, te face să scoţi din buzunar oricât ţi-ar cere. Iar cu cât e mai mare preţul, cu atât ceva te captează şi mai mult pentru a fi prezent acolo.
Sincer, la ce prestaţie am văzut la cei doi, timp de aproape 4 ore, nu ar fi meritat nici un ban. Şi nici măcar un minut perdut. Nici măcar o secundă.
Şi nu o spun cu răutate. Acum de fapt, doar vreau să mă exorcizez pe mine însumi de ceva foarte „naşpa” din ceea ce simt vis-a-vis de experienţa asta. Asta e terapia mea şi chiar funcţionează pentru mine.
Probabil că nivelul spiritual de la noi e cam ăsta. Adică omul vine, începe să vorbească, oamenii ascultă pasivi, se mai pun 2-3 întrebări, după care se încheie totul, maestrul îşi ia banii, iar tu îţi iei în continuare nelămuririle cu tine. Şi constaţi cu stupoare că nu ţi-a folosit la nimic. Dar ai plătit pentru asta şi poate chiar ai vrut să înţelegi ceva fiind prezent acolo. Şi sistemul ăsta merge la noi pentru că unii între timp s-au mai trezit, au început să facă ochi, şi încep să caute adevărurile altora, hrănindu-se cu ele.
Însă senzaţia copleşitoare la astfel de întruniri, este că ele de fapt nu au putere în ele însele. Cei care vorbesc au ei interesele lor. Şi vor să dea bine în peisaj, nu cumva să spună ceva care-ar crea o mică tulburare în cei care ascultă. De aceea în majoritatea timpului dintr-o astfel de conferinţă, se bate multă monedă pe conştiinţa religioasă cu tot ce înseamnă ea: biserică, preoţi, taine, ritualuri, sfinţi, Biblie...
Pe toţi îi auzi vorbind mai ales în jurul creştinismului, în jurul lui Iisus, repetându-ţi iarăşi şi iarăşi că orice ai face tot la El te vei întoarce. Unii folosesc clişeul ăsta ca să se pună bine cumva cu toată lumea, deşi nu au studiat Biblia cu adevărat niciodată. Pe ei îi simţi falşi din start când vezi că dau nişte citate total aiurea. Alţii înţeleg că e doar un clişeu, dar se folosesc de el pentru a prinde ceea ce au de spus, la cât mai multă lume.
Câtă sinceritate este până la urmă în toată această turuială cu citate din Biblie şi din sfinţii părinţi? Care e interesul de fapt? Acum îmi vorbeşti de energie şi conştiinţă, acum aminteşti de sfântul Antonie şi de ce mai făcea el prin pustia Egiptului. Acum vorbeşti de păcat, acum afirmi că Dumnezeu e în om şi omul în Dumnezeu. Şi atunci cum poate Dumnezeu convieţui cu păcatul în acelaşi timp?
Deci ceva nu se leagă în tot amalgamul şi amestecătura asta „spirituală”. Dar s-ar lega poate cu adevărat, când omul ar veni cu sinceritate în faţa unui auditoriu şi ar spune fără frică experienţa lui trăită cu propria sa viaţă. Şi ar spune asta pentru a fi de folos ceva tuturor, că iată ce concluzie şi ce învăţături a realizat el în urma anumitor experienţe. Acelea ar fi cu adevărat convingătoare, acelea ar avea cu adevărat putere. Căci pentru asta am venit în faţa ta. Ca tu să îmi prezinţi ceva şi să mă convingi de adevărul tău trăit şi experimentat, pentru care poate că tu chiar ai suferit. Cu atât mai mult vor avea putere vorbele tale, căci ele vor veni din suflet, nu din minte. Aşadar dacă îmi arăţi „ceva”, convinge-mă tu maestrule, că acel „ceva” merită să îmi capteze atenţia. Nu mă adormi cu citate, nu mă lăsa în clişee. Convinge-mă de adevărul tău. Pentru aceasta am venit la tine, nu să aud lucruri pe care oricum şi oricând le găseam prin cărţi. Iar tot ce s-a spus acum 2000 de ani poate avea sau nu relevanţă. Dar de cele mai multe ori aceste lucruri cândva spuse, sunt aruncate tot ca nişte simple clişee.
Însă aţi sesizat ce putere are un om care îşi pune sufletul în faţa celorlaţi şi îşi spune experienţa sa, chiar şi într-o formă extrem de simplă?
Acela are multă putere de convingere, pentru că de obicei unul ca el nu are nici un interes ascuns.
Iar ceea ce am mai observat e că tot ceea ce vine din raportarea la unele afirmaţii demult apuse, te slăbeşte şi nu te sporeşte spiritual. În nici un caz nu poţi convinge pe cineva de ceva, prin această metodă. Pentru mine, un astfel de discurs e ca şi mort în el însuşi.
Iar un adevăr expus sincer nu are nevoie de multă filozofie, nu are nevoie de 4 ore doar ca să umpli timpul şi să-ţi justifici cumva banii. Adevărul poate fi expus curat şi simplu, fără înflorituri inutile.
E adevărat că avem nevoie de modele. Dar autentice, a căror viaţă vorbeşte de la sine şi nu prin cuvinte. Pe aceia îi simţi după ce ai plecat de lângă ei, dacă ţi-au folosit sau nu. Cu ce ai rămas după ce ai plecat, cu bucurie sau cu amărăciune?
Asta am simţit eu ieri, dar...nu vă luaţi după mine. Poate au fost şi oameni cărora le-a folosit, fiecare are trăirea lui. Problema de fapt nu e la cei care vin şi bolborosesc vrute şi nevrute, ei oricum trăiesc bine din asta, treaba lor, e şi ăsta un mod de existenţă. Problema e cred tot la cel care vine şi aşteaptă ceva de la cineva mai crescut spiritual ca el. Vrea şi el să se lămurească cumva prin viu grai.
Dar din nefericire, oamenii de obicei vin şi pleacă tot la fel de „spirituali” aşa cum au venit. Iar dacă ar fi rămas doar cu ei înşişi, faţă-n faţă cu sinceritatea lor, poate le-ar fi folosit mult mai mult...
Spor în cunoaşterea voastră, oameni buni!

Cand resortul mintii slabeste...

De abia atunci minunea e pe cale să se producă. Când detaşarea se înfiripă, când uitarea de aşa zisa problemă se produce, când te hotărăşti în cele din urmă să laşi resortul liber, oare ce se întâmplă?

Până în acest moment...au fost doar încrâncenări, chinuri, suferinţe, zbateri, insomnii, depresii, nervi, ţipete, judecăţi, critici, lacrimi, căderi, îndoieli, tulburări, gânduri ascunse...Toate aceste stări te-au făcut să tragi de resort la maximum şi să ţii chiar şi cu dinţii de el, încordându-l până aproape să plesnească. De frică să nu te izbească în plin dacă i-ai fi dat drumul deodată, ai ales să te agăţi cu toată puterea de el, depunând un efort zadarnic care într-un final te-a epuizat. Şi problema tot nu s-a rezolvat.

Ai ales în tot acest timp chiar să îţi scrii paşii necesari pentru a îţi atinge un anumit obiectiv. Ai încercat chiar să urmezi aceşti paşi, fără să te abaţi din drum. Ţi-ai afişat poate pe oriunde în casă, paşii pe care ar fi trebuit să-i urmezi în demersul tău. Te-ai dedicat acestui scop, trup şi suflet. Şi totuşi...deşi ai urmat cu osârdie cei 10, 15 sau 20 de paşi spre calea succesului care i-ai copiat de prin vreo carte de mare „succes” care te asigura dinainte că nu vei da greş...nu ai reuşit mare lucru. Adică nu ai reuşit mai nimic concret. Dar dezamăgirea e atât de adâncă încât nu o poţi recunoaşte cu voce tare. Nu înţelegi de ce nu ai reuşit în ceea ce un mare autor care face din orice titlu un „best seller” în arta dezvoltării personale, îţi garanta sucesul încă de pe coperta cărţii.

Tot citind astfel de cărţi despre arta succesului sau motivaţionale, spune-le cum vrei, tot aplicând tehnici care mai de care mai subtile, nu vei face decât să întinzi resortul şi mai mult. Tot vei aştepta şi mai nerăbdător un rezultat care întârzie să se producă. Iar dacă aplicând anumiţi paşi, nu ai rezolvat nimic, nu contează. În raft te aşteaptă o altă carte şi mai seducătoare ca prima. Dependenţa s-a produs, iar tu nu vei putea abandona aşa uşor o cale aleasă.

Dar după un lung efort susţinut şi după aplicarea unor discipline într-un mod crâncen, apare la interval, saturaţia şi oboseala care-ţi vor tăia cheful de a mai încerca ceva. Atunci e momentul adevărului şi ai de ales, între a te opri conştient din alergătura ta şi a încerca să pricepi ce se întâmplă de fapt, sau a abandona cu silă orice disciplină, spunându-ţi dinainte că oricum nu va merge. Ce vei alege oare?

Din cele două opţiuni doar prima îţi eliberează cu adevărat resortul şi îţi va da rezolvarea. A doua, doar te va umple de frustrări pe care oricând vei avea ocazia, le vei împroşca în urechile celor curioşi să afle dacă acest fel de metode dau rezultate, dar pentru că oricum nu sunt dispuşi nici măcar la un efort minim, vor să audă din gura altora dacă merge sau nu. Pentru unii ca aceştia, nu va merge, cu siguranţă. Eventual vor mai citi câte ceva, vor mai aplica vreo metodă, vor mai face câte un curs care iarăşi le promite „marea cu sarea”, dar toate astea doar pentru o foarte scurtă perioadă. Pentru că ei de fapt caută doar diversificarea şi nu au constanţă în nimic.

Dar ceilalţi, cei care au urmat nişte reguli sau discipline, cu sau fără „maeştri”, se vor privi la un moment dat ochi în ochi, ca într-o oglindă, întrebându-se dacă într-adevăr sunt sinceri cu ei înşişi.

Pentru că de atâta „abureală” spirituală sau de dezvoltare personală, sunt sătui. S-au săturat să tot aplice metode care nici măcar la cei care le-au creat poate nu au avut efect. Au obosit să se mai încreadă în x sau în y, pentru că privind la viaţa lor de zi cu zi, constată cu stupoare că între învăţătura predată şi viaţa acestora e un mare hău, o mare prăpastie, pe care şi un copil de grădiniţă o poate constata. Pentru că ei, cei sinceri în căutarea lor, îşi doresc exemple vii care să trăiască aşa cum îi tot învaţă pe alţii. Iar dacă acel învăţător sau maestru, nu trăieşte aşa cum învaţă, înseamnă că nu e mai nimic de capul lui.

Iar odată cu această mare „revelaţie” trăită şi experimentată, se vor întoarce după această tristă constatare, tot la ei înşişi. Dar de data aceasta, vor lăsa deoparte orice încrâncenare, pentru că după ce au tot încercat una sau alta, au înţeles un mare „secret”. Iar acest mare „secret” nu l-au găsit în cărţi, unde doar tehnicile sofisticate le sunt prezentate. Cu cât vor fi mai greu de aplicat, cu atât vor fi mai atrăgătoare. Mintea e atrasă de lucrurile complexe, iar ego-ul la fel. Complexitatea lor, e aur curat ca hrană pentru ego.

Cei care au trecut prin această etapă, au rămas cu disciplina în sânge, ceea ce este un lucru foarte bun. Dar în schimb s-au debarasat de tehnici şi metode care mai de care mai sofisticate, înţelegând în cele din urmă „secretul” că viaţa e doar un simplu joc. Dar ca să te joci cu viaţa, îţi trebuie deschidere. Cu cât deschiderea este mai mare cu atât resortul revine la forma iniţială şi slăbeşte din încordare. Cu cât te deschizi la viaţă şi te predai ei, lăsând să te surprindă viaţa şi nu a încerca să o controlezi tu pe ea, cu atât joaca şi bucuria vor creşte. Asta nu înseamnă că nu vei mai citi cărţi sau că nu vei mai aplica o metodă sau alta. Diferenţa va fi însă de atitudine, care nu va mai fi aceeaşi ca înainte, când sperai că printr-o anumită tehnică vei ajunge la nu ştiu ce rezultat.

Aţi privit vreodată în urma voastră, la experienţele şi la trecutul vostru într-un mod firesc? Ce aţi constatat la prima vedere când vă amintiţi de o situaţie sau alta? Când a intrat în viaţa voastră persoana, obiectivul sau lucrul dorit? Când eraţi în momentele de maximă agitaţie şi încrâncenare cu resortul minţii întins la maximum sau când aţi reuşit să eliberati resortul, detaşându-vă de problema sau obiectivul în sine? Răspundeţi-vă vouă nu mie, fiţi doar sinceri cu voi înşivă...

Un gand magnific pentru o zi magnifica

Omul vine în viaţă. Odată cu viaţa i se dăruieşte o minte. Mintea sa devine ogorul său. Actul de proprietate îi este înmânat şi pecetluit cu pecete divină. Pe el semnează însuşi Dumnezeu care îl declară pe om titular de drept şi proprietar cu drepturi depline asupra minţii sale. Odată actul oferit, omul astfel devine responsabil pe proprietatea sa.
Numai că acest pământ nou, nu i s-a oferit ca un pământ deja lucrat. Astfel încât omul vine şi începe să lucreze propriul său ogor, adică propria sa minte. Mai întâi îl va ara şi apoi va începe să semene. Ce seminţe va alege doar el singur ştie. Dar fiecare om va semăna cu nădejdea în suflet că la un moment dat, seminţele vor încolţi şi vor da rod.
După un timp, omul tot mai seamănă încă, dar roadele tot nu se văd. Şi e nedumerit, pentru că atunci când priveşte ogoarele celor de lângă el care au rodit, nu înţelege unde şi ce a greşit. Dar continuă şi mai încrâncenat să semene acelaşi fel de seminţe care nu dau roadă. Nu vrea să asculte de nimeni, nu vrea să accepte nici un sfat. Ştie el mai bine ce să facă...
Ceilalţi din jurul său vor veni şi vor încerca să îl facă cumva să înţeleagă că seminţele alese nu pot da rod. Însă lui nu-i pasă de ce aude şi-şi vede în continuare de semănat. Viaţa i se scurge printre degete, se îmbolnăveşte în urma acestui efort zadarnic, după care pleacă din viaţă, dezamăgit şi înfrânt.
În urma lui, îşi lasă ogorul ca moştenire propriului său fiu, pe care însă nu l-a învăţat nimic decât să semene în neştire cu acelaşi fel de semniţe care nu pot rodi. Acesta şi mai încrâncenat decât tatăl său, va depune un efort şi mai mare, dar în acelaşi timp, tot la fel de zadarnic. Seminţele intră, omul le udă şi le îngrijeşte, dar roada tot nu se vede. Din contră, acum se văd doar lacrimile cu care şi-a udat pământul în timp ce semăna. Lacrimile au început să încolţească şi să-i arate astfel că ar fi cazul să schimbe ceva. Dar fiul la fel ca tatăl, nu vrea să priceapă. Astfel încât pentru a nu se face de râs, fiul începe să propovăduiască în jur faptul că este pe deplin încredinţat că seminţele sale sunt cele mai bune şi într-o zi nu prea îndepărtată vor da roade. Şi-i îndeamnă pe toţi să cumpere aceleaşi seminţe ca ale lui, pentru că are el o intuiţie aparte, că seminţele sale vor rodi. Până atunci însă, fiecare doar să aibă răbdare...
Răbdarea însă are şi ea limitele ei. Fiul pleacă din viaţă şi el la fel de înfrânt ca şi tatăl lui. Ţarina încă nu i-a rodit. Acum însă se văd doar multe buruieni şi atât.
Următorul moştenitor, vine şi el şi mai entuziast ca cei de dinaintea lui. Nu contează că se răneşte şi sângerează trecând prin spinii buruienilor. El nu ştie decât una şi bună. Să cumpere aceleaşi seminţe şi să semene în continuare, sperând că el va avea poate mai mult noroc. La fel ca şi cei de dinaintea lui, face apologia seminţelor sale şi foarte convingător fiind, va amăgi astfel multe minţi care îl vor crede că ele sunt cele mai bune. Şi acesta pleacă din viaţă. Dar roadele... tot nu se văd...
Însă acum totul a devenit o adevărată mare afacere, extrem de profitabilă. Din generaţie în generaţie, fiecare mai adună noi adepţi, iar seminţele se vând ca pâinea caldă. Bazele s-au fundamentat adânc iar afacerea nu poate falimenta niciodată. Pentru că ea nu este clădită pe bani, ci pe emoţii...
După zeci, sute sau mii de generaţii care niciodată nu au reuşit să vadă roada propriilor seminţe, se mai naşte încă un om, încă o speranţă. Îl vor înfrânge oare şi pe acesta?
Însă omul nou vine, priveşte în jur, calcă pe propriul ogor plin de buruieni, de spini şi de mărăcini, dar nu merge mai departe. Înţelege într-o clipă că dacă va intra pe acea ţarină, se va sufoca de durerea celor care nu au reuşit decât să verse o infinitate de lacrimi. Atunci se opreşte şi înţelege ceea ce nimeni înaintea lui nu a înţeles. Iar el nu vrea să repete aceeaşi greşeală şi să completeze rândul celor păcăliţi. Deşi afacerea merge ca pe roate, el nu se prinde în jocul emoţiilor, nu se lasă influenţat de mărturiile lăsate de către cei de dinaintea lui.
Şi atunci îşi ia viaţa în propriile mâini şi înţelege că are de făcut o alegere. Deşi alegerea nu va fi tocmai una uşoară, lui nu-i pasă. Pentru că nu poate suporta să rămână pasiv în mijlocul buruienilor. Misiunea lui este să întrerupă lanţul nesfârşit al resemnării şi al pasivităţii celor de dinaintea lui, care nu au vărsat decât multe lacrimi peste un fel de seminţe care niciodată nu vor aduce roadă.
Astfel încât, se înarmează cu securea ascuţită a bucuriei şi a gândurilor luminoase şi va secera fără milă toate buruienile din calea sa, nemailăsând nimic pe propriul său ogor, adică pe propria sa minte. Odată vechile reţele neuronale anihilate, odată vechile programe nocive sucombate, odată pământul nou desţelenit, ştie că un singur lucru mai are de făcut. Să schimbe felul seminţelor pe care va alege să le pună în pământ. Spre deosebire de cei de dinaintea lui, el a înţeles că aplicând mereu şi mereu aceleaşi metode, nu poţi ajunge la un alt fel de rezultat. Iar pe el nu-l mai poate amăgi nimeni cu nişte promisiuni deşarte.
Dacă noile seminţe vor da roadă sau nu, el nu ştie, dar e bucuros de schimbarea făcută, de propria sa alegere neinfluenţată de absolut nimeni.
Iar dacă a depus un efort destul de mare pentru a rupe un lanţ emoţional extrem de solid creat de către cei din trecut, nu-i pare rău pentru efortul depus. Chiar dacă l-a durut resemnarea celor de dinaintea sa care nu doreau decât să îl condiţioneze negativ şi pe el, ştie însă acum că deşi a semănat cu lacrimi, de data aceasta, cu bucurie va secera...
Oare tu, omule drag, pe ce fel de pământ te afli, cu ce fel de semințe ai ales să semeni?

O altfel de spovedanie...

Mi-am predat puterea din mine pe bani sau pe degeaba, în nădejdea că acela care o va prelua, va şti mai bine ca mine ce să facă cu ea. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am considerat un mare rob, păcătos şi nevrednic, preluând această condiţionare negativă aşa cum mi s-a predat, uitând că de fapt Dumnezeu m-a creat minunat, magnific şi potențial creator în acelaşi timp. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am alergat cu mare râvnă după cei aşa zişi „duhovniceşti”, am stat ca un milog îngenunchind în faţa lor, umilindu-mă şi aşteptând de la ei sfaturi despre cum să-mi trăiesc propria mea viaţă, aşteptând iertări şi dezlegări pentru păcate închipuite. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Mi-am consacrat timpul şi energia spre cele din afara mea, agăţându-mă cu disperare spre tot felul de surogate, închinându-mă în neştire la tot felul de idoli poleiţi şi auriţi care mi-au furat identitatea, spre tot felul de obiecte, prin care credeam că astfel sunt apărat de cel „rău”. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am stat pe la cozi interminabile aşteptând să mă ating de „moaştele” unor trupuri neînsufleţite, crezând că prin această atingere „magică”, viaţa, greutăţile, problemele, mi se vor rezolva fără a mai necesita nici un alt efort din partea mea. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am citit tone de cărţi şi scrieri, aşa zis „duhovniceşti” sau „înalte”, am acceptat ca pe un firesc îndemnurile lor spre resemnare şi pasivitate, spre suferinţă, plâns şi lacrimi, acceptând fără discernământ otrava strecurată picătură cu picătură în minte şi în suflet. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am rugat prin tot felul de rugăciuni meşteşugite scrise de către alţii cu sute de ani în urmă, aşteptând astfel un ajutor din afară, aşteptând să i se facă cuiva milă, să înduioşez cumva vreun sfânt care să-şi plece puţin ochii şi spre mine, făcându-mă astfel doar aramă sunătoare şi chimval răsunător de mari sunete deşarte. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am mers pe la tot felul de morminte văruite şi care mai de care mai „sfinte”, crezând că dacă voi ajunge acolo, poate va avea loc vreo mare schimbare sau minune în viaţa mea, făcând astfel abstracţie iarăşi şi iarăşi de toate darurile magnifice care se află doar în interiorul meu şi nu în exterior. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am spus mereu că „aceasta e voia Domnului”, considerându-mă astfel un fel de dobitoc sau doar o simplă marionetă în mâinile unui dumnezeu fals care avea deosebita plăcere să mă manipuleze cum vrea, şi am ales să fac asta doar pentru a nu fi responsabil şi pentru a nu-mi asuma propria viaţă, propriile alegeri. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am raportat mereu la cei care au trăit acum sute sau mii de ani înaintea mea, crezând că sunt mai credibili în ce spun ei şi în nici un caz în ce aş putea afirma eu, că doar aceia deţin adevărul care merită ascultat, oameni, entităţi sau zei, când de fapt nu am împărţit unii cu alţii nici aerul, nici realitatea, nici viaţa pe care o trăiesc. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am lăsat condus şi manipulat de cei cu aşa-zis har, mergând la ei simplu şi curat, punându-le sufletul la picioare necondiţionat, aşteptând de la aceştia „marea vindecare” care până la urmă s-a dovedit a fi doar „marele nimic”, întreţinut la nesfârşit doar prin frică, vinovăţie, ruşine, înrobire, spălare pe creier, toate făcute pentru a crea şi mai puternice rezistenţe şi blocaje mentale, toate declarate bineînţeles în „numele Domnului”. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am considerat pe tot omul „păcătos” din naştere, preluând fără discernământ doar un clişeu şi un simplu automatism perpetuat de 2000 de ani încoace, prin care „păcatul originar” a fost ridicat la rang de idol şi a devenit astfel cel mai puternic blocaj mental posibil. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Mi-am lăsat sinele divin uitat, torturat şi aruncat în temniţa ignoranţei,
a nepăsării şi a îndobitocirii, mi-am lăsat mintea să mi se înceţoşeze prin tot felul de gânduri întunecate, mi-am lăsat imaginaţia să zburde pe câmpiile întunecoase în care mulţi şerpi veninoşi mi-au muşcat fără milă călcâile...

Toate acestea au fost vii odinioară. Acum sunt moarte şi îngropate...
Pentru toate aceste nebunii şi încă mult mai multe, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!
Aşa este, aşa să fie!

Femeile și blocajele mentale generate

Femeile prin structura lor afectivă foarte puternică, creează, după părerea mea, cele mai puternice blocaje mentale. Şi în mintea copilului dar şi în mintea bărbatului.
Copilul după naştere rămâne în cea mai mare parte a timpului doar alături de mamă. Mama formează practic caracterul copilului încă din pruncie. Tatăl vine, constată ce se mai întâmplă şi iarăşi pleacă la vânătoare. Iar practica asta e zilnică. Nu degeaba primul cuvânt pe care un copil îl rosteşte e „mama”, chiar nu ştiu dacă sunt cazuri ca un copil să rostească prima oară cuvântul „tata”. Poate sunt şi excepţii, dar ele de obicei întăresc regula.
Aşadar copilul se află cam tot timpul în braţele mamei şi la propriu şi la figurat. Mama, se apropie de copil cu tot bagajul ei informaţional, preluat şi ea de la propria ei mamă, care la rândul său l-a preluat de la bunică, şi tot aşa. Informaţia se perpetuă din generaţie în generaţie. Şi credinţele  false şi limitative, la fel. Şi blocajele mentale provenite din tot felul de rezistenţe,de asemenea.
Însă dacă o mamă între timp se trezeşte şi devine conştientă de ea însăşi, atunci rupe instantaneu tot acest fir preluat de la cei de dinainte. Nu vorbesc aici de „prostioare” gen karmă sau alte forme de condiţionări care doar închistează mintea. Ci vorbesc de ceva firesc care face parte din viaţa simplă cea de toate zilele, nu de vreo înaltă filozofie.
Când un om ajunge şi-şi schimbă conştiinţa, ceilalţi din jur care observă schimbarea lui, vor începe şi ei să ia aminte la ei înşişi. De aici şi până la propria lor schimbare nu mai e decât un singur pas, cel al alegerii constiente. Omul are nevoie să se raporteze tot la oameni, la exemple vii, nu moarte sau demult apuse. Ce a spus x sau y acum nu ştiu câte sute de ani, e irelevant. El nu a trăit în vremurile mele, eu nu am trăit în vremurile lui. În faţa unui om viu şi autentic, nu poate sta în picioare nici o filozofie de viaţă predată în vremuri imemoriale.
Când mama se trezeşte din „somnul” conştiinţei, în jurul ei parcă toţi se trezesc, toţi prind viaţă, totul se împrospătează. Ea are puterea de a răspândi în jur iubirea ei şi atunci cei care se află în zonă, sunt afectaţi în bine.
Marea diferenţă, aici se produce într-o familie. Dacă doar bărbatul se trezeşte de exemplu şi devine conştient, efectul nu mai e acelaşi, comparativ cu cel produs de către femeie. Când el îşi schimbă viaţa, înţelegând la un moment dat ce e cu el pe lumea asta, are de dus multă muncă de lămurire cu femeia sa şi cu toată familia. Şi nu prea reuşeşte, căci nimeni nu prea e dispus să îl asculte. Eventual îl vor privi ca o ciudăţenie şi cam atât. Pentru că raţiunea singură, nu reuşeşte să răzbată prea departe. Doar s-ar putea să impresioneze cumva şi ceilalţi să cadă pe gânduri, dar cam atât.
Însă femeia odată ce se schimbă, ea nu are de dus multă muncă de lămurire cu nimeni, pentru că viaţa va vorbi în locul ei, iar atitudinea  din momentul schimbării, va fi mai grăitoare chiar decât zeci de mii de cuvinte. Fericită va fi acest fel de femeie şi fericiţi vor fi toţi cei din familia ei.
Dar acest fel de  femei sunt extrem de puţine la număr. Majoritatea se complac doar în preluarea bagajului informaţional venit pe firul genealogic. Şi merg doar pe linia asta, extrem de restrictivă şi de nocivă pentru copii, dar şi pentru bărbaţii lor. Cele care sunt aşa, practic sugrumă copilul de la naştere. Nu fizic, ci spiritual. Ele practic fură puterea copilului, crezând astfel că ei vor fi în maximă siguranţă mereu cât ele vor sta  cu ochii pe ei, mereu când vor ţipa la aceştia pline de nervi, mereu când le vor interzice să pună mâna acolo sau dincolo, mereu când îi vor cocoloşi şi-i vor alinta cu tot felul de dulcegării făcându-i astfel cât mai slabi cu putinţă, mereu când le vor lua apărarea în mod gratuit, mereu când le vor povesti câte ceva prin care vor băga frica în ei de mici, mereu când îi vor trage după ele forţat pe la biserică deşi ei nu-şi doresc asta, toate însă  făcute doar pentru „binele” copilaşului!
Dar binele nu poate fi bine cu adevărat decât dacă se face bine. Nu doar pentru că s-a mers pe un clişeu vechi, adică un aşa-zis bine preluat de pe la străbunica. 
Iubirea dintr-o femeie, puterea ei sufletească, poate face minuni, dar în acelaşi timp poate face ravagii. Şi s-ar putea ca aceste ravagii să fie cu bătaie lungă, cam pe toată viaţa. Dar la început, o mamă nu realizează lucrul acesta, pentru că discernământul său este sufocat efectiv de către afectivitatea sa. Şi atunci când luciditatea se pierde, rămân în schimb multe emoţii care nu fac decât să fure copilaşului puterea din el. Şi apoi odată cu intrarea lui în adevărata viaţa, atunci când nu se va mai afla în braţele mamei, s-ar putea să constate că afectivitatea mamei nu i-a folosit la nimic. Şi astfel în loc ca un copil să ajungă OM, ajunge un mic sabotor, care-şi va sabota continuu propria mamă cu trecerea timpului, pentru a-l cocoloşi în continuare, dar de data aceasta nu ţinându-l în braţe, ci eventual întreţinându-l cu mulţi bani vărsaţi în buzunarul lui. Totul are un preţ, nu-i așa?
În acelaşi timp, majoritatea femeilor care-şi cocoloşesc copii, cam la fel procedează şi cu bărbaţii de lângă ele. De fapt, prin afectivitatea lor plină de emoţii şi de rezistenţe, manipulează şi le fură puterile din ei, atât copiilor cât şi bărbaţilor. Sigur, nu toţi copii se lasă „furaţi”, nu toţi bărbaţii se lasă manipulaţi. Acestea din urmă sunt cazuri fericite, dar din nefericire în mare inferioritate numerică.
De fapt, multor bărbaţi le place la nebunie să se comporte ca nişte copilaşi mari. O dată când mamele i-au făcut slabi  pentru viaţă, iar a doua oară, cand soţiile lor au preluat de la ei ultima fărâmă de putere rămasă.
Dacă unii bărbaţi se vor simţi lezaţi de aceste afirmaţii, îi rog să privească mai atent în jurul lor, înainte de a mă combate. De fapt, nu se vor simţi lezaţi decât cei care se simt cu „musca pe căciulă”, însă pentru ceilalţi, care nu şi-au predat puterea în faţa mamelor sau soţiilor, ce spun nu va avea deloc un efect prin care şi-ar simţi cumva ameninţat propriul orgoliu. Degeaba ne dăm „cocoşi”, când mai avem multă mămăligă de mâncat...
Mamele care îi slăbănogesc psihic şi mental  pe copii lor, şi-i condiţionează negativ, nu prea se mai pot numi mame, ci eventual vampiri energetici care se hrănesc cu energia furată de la proprii copii şi de la proprii bărbaţi.
Pentru ele, e vital să ştie că, copilul lor se află fizic în siguranţă în preajma lor, iar bărbatul va ajunge acasă  imediat ce se termină job-ul, nu cumva să întârzie un minut. Cine pe cine manipulează aici, cine pe cine domină oare?
Mama uneori chiar fără să realizeze, creează blocaje mentale cu nemiluita în copilul ei. Adică, de fapt aruncă niște semințe care cu timpul, tot repetându-le afirmații care mai de care mai limitative, vor încolți, vor crește și vor prinde rădăcini adânci în sufletul copilului. Dacă o mamă nu își susține cu toată ființa ei copilul, îi va genera acestuia multă nefericire și multă frustrare, făcând din el propriul ei inamic.
Iar dacă femeia nu-și va susține bărbatul în demersul său și nu-i va fi alături trup și suflet,  va crea și în el nemulțumiri, frustrări, dezamăgiri. Blocajele mentale transmise de către unele femei sunt cele de genul ”nu ești  bun de nimc” sau ”nu ai făcut absolut totul”. Iar la altele, se manifestă permanent printr-o gelozie crâncenă care nu-i permite bărbatului nici măcar să privească în stânga sau în dreapta. Dar pentru asta există oare căsniciile, ca să ne legăm cu cătușe unii de altii?
Mulți dintre  bărbații actuali se simt complet epuizați pentru că practic ei nu au această susținere de care au mare nevoie. Iar apoi nu e de mirare că apare înstrăinarea între cei doi, iar copilul se va afla când într-o parte când în cealaltă, ca între ciocan și nicovală.
Ar fi prea simplu şi primitiv să dăm vina pe societate, pe nivelul decăzut moral în care ne aflăm, pe veşnica sărăcie care aduce doar tensiuni în familii, pe guvernul care nu face nimic pentru noi, pe politicieni, putem da vina pe oricine dacă vrem. Pentru că nu interesează de fapt pe nimeni să ne fie mai bine, toţi aceştia nu fac decât să întreţină veşnica plângăcioşeală în care ne scăldăm. Iar dacă facem asta, ultimii pe care vom da vina, vom fi noi înşine.
Nu suntem aici să schimbăm lumea, care de fapt nu vrea să fie schimbată. Nu suntem aici nici pentru a trezi conştiinţele care vor să doarmă în continuare. Suntem aici, doar să schimbăm propria realitate în care trăim, prin schimbarea noastră şi a atitudinii pe care o manifestăm în faţa vieţii.
Dacă femeia ar rămâne femeie în sensul bun al cuvântului şi nu ar dori cu orice preţ să înlocuiască rolul bărbatului, dacă bărbatul şi-ar asuma rolul protector şi factorul de decizie, devenind astfel cu adevărat responsabil, tot ce am scris mai sus nu ar avea susţinere şi s-ar prăbuşi într-o clipă. Aşa însă, tare mă tem că susţinerea vine chiar de la viaţă, care se pare că vrea cu orice preţ să îmi dea dreptate, deşi aş dori tare mult să mă înşel.
Dar chiar având în mare măsură dreptate, asta nu înseamnă că nu sunt şi cazuri, care nu se regăsesc în ce am descris eu aici. Pentru că sunt într-adevăr şi femei care-şi cunosc foarte bine rostul de mame sau de soţii, care doar prin mentalitatea şi atitudinea lor te lasă mut prin felul în care ştiu să-şi dozeze afectivitatea din ele fără a se folosi de ea într-un  scop egoist.
La fel sunt şi bărbaţi minunaţi care nu şi-au predat puterea şi nu s-au transformat nici în  nişte tirani despotici. Acestora li se cuvine să le fac o reverenţă, pentru că totuşi sunt flori rare, dar nu pe cale de dispariţie. Pe unul ca acesta îl simţi de la distanţă cum vine, nu pe un cal alb cu pletele-n vânt, ci pe propriile picioare şi cu propria demnitate de om. Un gentleman se va purta ca un domn doar cu o doamnă, iar o adevărată doamnă se va purta ca o doamnă, doar cu un adevărat ”boier” care va şti să o preţuiască și să o pună în valoare, nu doar să o domine sau să se folosească de ea.
Şi iarăşi, să nu-i uităm pe cei micuţi, pe adevăraţii maeştri din casele noastre, să nu le creăm și lor blocaje mentale cu care am fost și noi poate blocați la rândul nostru, să nu le furăm identitatea și puterea din ei, crezând că așa le va fi mai bine. Ei, micuții creatori magnifici, care vin fără să se cenzureze şi fără gânduri ascunse în întâmpinarea noastră, care ne iubesc aşa cum suntem şi care ne frâng egoismul doar prin felul lor de a fi, doar prin îmbrăţişarea lor îngerească care nu minte niciodată...

Dacă aţi avut răbdare până la capăt... vă mulţumesc şi vă îmbrăţişez!

Talantul si rabdarea merg mana-n mana

Fiecărui om i s-a încredinţat mai multe sau mai puţine daruri, harisme sau talanţi, dacă vreţi. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai ignorant până cel mai învăţat, de la cel mai fricos până la cel mai curajos, de la cel mai sărac până la cel mai avut, de la cel mai jos până la cel mai de sus, fiecare om este înzestrat cu ceva care îl face unic.
Când ţi-ai descoperit talantul, te-ai unit cu Dumnezeu, astfel încât nimeni şi nimic nu te mai poate despărţi de El. Lucrează-ţi talantul tău, înmulţeşte-l şi nu-l îngropa. Arată-l tuturor pe Dumnezeu şi mărturiseşte-L prin cultivarea acestor daruri, căci nu poate exista o mai măreţă mărturisire a Lui decât arătându-ţi adevăratul potenţial prin creaţie în faţa tuturor.
Dar în acelaşi timp, nu uita un singur lucru. Aşa cum ţi s-a dăruit talantul prin care vei spori ca spirit dacă îl vei cultiva, în acelaşi timp ţi s-a mai dăruit ceva.
Dacă veţi privi în jurul vostru, la cunoscuţii voştri, şi apoi veţi privi la voi înşivă, veţi constata ceva foarte interesant.
În viaţa fiecăruia există o situaţie, sau un om, sau poate o deficienţă, sau poate o boală, există ceva care iarăşi i s-a dăruit, de data aceasta pentru a-şi cultiva răbdarea. Omul respectiv, are nevoie pur şi simplu de acea situaţie, prin care el se căleşte ca spirit. Pentru că răbdarea e o mare virtute şi fără ea, ce ar mai fi omul?
De acea situaţie, oarecum grea sau dureroasă, nu poţi scăpa, dar în acelaşi timp o poţi privi cu bucurie totuşi din alt unghi. Atunci când înţelegi că acea situaţie îţi este dăruită tocmai pentru sporirea ta ca om, nu vei mai fugi de ea, ci din contră vei veni tu spre ea, pentru că astfel vei găsi mereu noi soluţii de a-ţi cultiva şi mai mult răbdarea. Acea situaţie s-ar putea ca la un moment dat să dispară din viaţa, dar atâta timp cît este încă prezentă, nu o trata superficial, căci ea te va învăţa poate ceea ce nimeni nu te poate învăţa.
Unii i-au spus "cruce", şi că omul trebuie să-şi ducă "crucea",resemnat şi pasiv, vrând-nevrând. Dar mie nu-mi place deloc sentinţa aceasta, de parcă ni s-a dat o povară grea de dus şi suntem condamnaţi din start, la îndârjire, la încrâncenare, la mult efort.
Nu poate fi aşa. Nu suntem animale de povară gârboviţi de către vreo pedeapsă divină. Însă totul e spre folosul nostru, spre creşterea şi descoperirea noastră.
Talantul şi răbdarea merg mână în mână. Acestea sunt de fapt, aripile tale.
Nu ţi le frânge, e îndeajuns doar să ţi le deschizi şi atunci îţi vei lua zborul...

Cand momentul adevarului sta fata in fata

Vine un moment în viaţa fiecăruia dintre noi, care te pune faţă în faţă doar cu tine însuţi. Aceea e clipa care nu minte, acela e momentul adevărului tău.
Cineva întreba la postarea mea de ieri, cum ar putea ea să privească viaţa când copilul ei este bolnav de cancer?
Într-adevăr la o astfel de întrebare nu există un răspuns cât de cât plauzibil şi atunci cel mai bine ar fi să păstrezi tăcerea. Dar m-am gândit la asta. Ştiu însă că în faţa unei astfel de situaţii, orice cuvânt, orice încurajare, orice mângâiere, nu poate sta în picioare, nu are putere, mai exact orice sfat nu ar putea face mai mult decât o "ceapă degerată".
În astfel de situaţii, nu mai poţi să te agăţi de tehnici, de cărţi, de citate care mai de care mai "spirituale", de ce a făcut unul sau altul într-un astfel de caz. Pentru omul cu pricina, toate astea nu mai au nici o relevanţă, pentru că viaţa bate filmul, iar boala bate şi ea "spiritualitatea".
Poate că viaţa noastră se desfăşoară cumva tocmai pentru a ne pregăti pentru un astfel de moment de cotitură. De-a lungul vieţii acumulăm cunoaştere, întâlnim oameni care mai de care mai înţelepţi, aplicăm tot felul de tehnici sau ritualuri, mergem în pelerinaje pe la mormintele sfinte, ajungem poate chiar şi în Nepal, India sau Ierusalim, crezând cumva că acolo vom da peste "ceva" care ne va ţine în "formă" pentru toată viaţa. Dar după ce se termină pelerinajul în sine, rămâi tot la fel de singur ca şi înainte, rămâi iarăşi doar tu şi cu Dumnezeu, căci toţi ceilalţi apar şi dispar periodic din realitatea ta. Însă tot acest efort depus pe acest drum al cunoaşterii, are totuşi un rol benefic, pentru că de obicei după ce parcurgi o astfel de etapă, dacă înţelegi cum stau lucrurile de fapt, te întorci atunci şi mai mult spre tine însuţi.
Mi se pare firesc, ca după ani şi ani de acumulări spirituale, să apară la un moment dat o criză, o cotitură, un moment "cheie", în viaţa noastră. Pentru că dacă dorim atât de mult să creştem, e necesar să fim testaţi şi examinaţi.
Ca şi cum viaţa, sau Dumnezeu dacă vreţi, te va întreba într-o zi :
"Ia să vedem, ai înţeles oare cu adevărat cine eşti sau doar ai umplut văzduhul de cuvinte"?
Eu cred asta, pentru că spiritul nostru de fapt, se căleşte doar prin astfel de momente grele şi dureroase, care te pun cumva la încercare. Însă ele sunt dureroase doar aparent, pentru că eu cred, că totuşi nu există absolut nici o situaţie de viaţă pe care să nu o poţi privi cu seninătate. Te va durea, vei plânge, poate chiar vei ţipa de durerea sufletească care e în tine, poate vei zace la pământ de neputinţă şi de frustrare...
Dar până chiar şi acest moment va trece. Până şi ultima lacrimă ţi se va usca mai devreme sau mai târziu.
Mie mi se pare foarte interesant de exemplu că atunci când îmi reamintesc momentele de viaţă frumoase, bucuria se înfiripă iarăşi în mine. E de ajuns să îmi amintesc un astfel de moment şi simt că vibraţia creşte.
Pe când dacă stau şi-mi amintesc situaţiile dureroase, ele nu mai au putere asupra mea, e doar o amintire şi atât, căci durerea odată trăită, nu o mai poţi trăi şi a doua oară. Oare doar mie mi se întâmplă asta?
Momentul de care aminteam, cel care ne pune faţă în faţă cu noi înşine, e vital. Atunci vei rămâne singur ca pe o insulă pustie. Dacă vei dori să te mai agăţi de ceea ce te agăţai odată constaţi că acele cârlige nu mai au puterea să te ridice. Dacă le vei spune altora durerea sau criza ta, ei te voi privi cu milă aparent, vor înţelege doar cu mintea durerea ta şi nu cu sufletul, îţi vor da impresia că îţi sunt alături dar de fapt nu te poate înţelege decât doar un om care a trecut şi el la rândul lui prin ceea ce treci tu acum.
Şi acel moment care va sta faţă în faţă cu tine, apare în viaţă ori printr-o boală, ori printr-o criză sufletească sau religioasă, ori prin altfel de situaţii în care vei ajunge să te pui în balanţă, de o parte pe tine, de o parte situaţia grea în care te afli. Oare vei avea atunci destulă substanţă, vei fi atunci destul de "profund" pentru a reuşi să înclini balanţa înspre partea ta, sau te va arunca în sus într-o clipă, înclinându-se cu putere în partea cealaltă?
De fapt, acest moment e ca un fel de colac de salvare care ţi se aruncă peste bord, atunci când tu crezi că toată viaţa ta e ok, dar de fapt te afli naufragiat pe undeva departe şi sufletul tău pluteşte în derivă agăţându-se cu disperare ca de o ultimă plută.
Boala e ca o lecţie care se predă atunci când mai mulţi au nevoie de ea. Bineînţeles că nu o poţi lua ca pe o lecţie, căci atunci emoţiile te subjugă şi nu mai poţi rămâne lucid, nu mai poţi fi cu adevărat conştient de ce ţi se întâmplă. Dar de fapt, de această lecţie are nevoie şi cel asupra căruia vine boala, are nevoie şi întreaga famile care îl înconjoară, şi au nevoie chiar şi cunoscuţii sau prietenii pentru că şi ei la rândul lor, se vor gândi la persoana în cauză.
Când apare o boală precum cancerul sau altele, toate valorile se schimbă, totul este dat peste cap, tot ce era înainte se năruie ca un castel de nisip. Atunci oamenii se opresc. Iau aminte la ei înşişi. Încep să mediteze la viaţa lor. Altfel, dacă nu li s-ar fi dăruit această boală, poate niciodată nu s-ar mai putea opri din cursa către marele "nimic". Atunci poate că realizează ceva ce doar aşa pot realiza, atunci încep să înţeleagă de fapt, viaţa la propriu nu la figurat.
Am scris toate astea nu ca un sfat, ci ca o simplă constatare. Dacă vrem să fim mistici, putem spune că boala e o taină, că asta e voia lui Dumnezeu...
Dar o astfel de mentalitate nu ajută pe nimeni ci duce tot la resemnare şi pasivitate. Dar dacă văd boala ca pe o lecţie de viaţă, atunci după ce ce voi ieşi din emoţii şi plâns, îmi voi mulţumi chiar şi pentru această cruntă experienţă, care mă învaţă ceea ce poate că nimeni vreodată nu m-ar putea învăţa...

Vino si spune lumii...

Dacă încă eşti prins ca într-o cursă prin vreo credinţă limitativă care te înlănţuie, atunci lasă deoparte frica măcar un timp, lasă-ţi şi îndoiala în cui măcar o perioadă, şi vino atunci, vino şi vezi ce se întâmplă când începi să îţi priveşti propria viaţă din perspectiva unui nou unghi!

Dacă toată lumea s-ar aduna în faţa ta ţipând la tine din toţi rărunchii, spunându-ţi că "nu se poate", lasă-i pe unii ca aceştia să vocifereze în continuare, lasă-i să se agite în neputinţa lor, iar tu atunci vino, vino şi experimentează fără prejudecăţi ceea ce vrei să faci, după care arată tuturor experienţa ta!

Dacă cei cu care trăieşti, chiar cei din casa ta, nu te vor susţine în demersul tău, pentru că poate nici ei nu au fost vreodată susţinuţi de cineva, nu lua seama la rezistenţa lor care vine din frică, nu băga de seamă că ei îţi vor "binele", ci mergi demn pe drumul tău chiar dacă pe el poate te vei răni, apoi vino şi dă mărturie adevărată despre alegerea ta!

Dacă cei de dinainte de a veni tu în viaţă, au lăsat tot felul de condiţionări scrise despre natura omului, citeşte-i, studiază-i dacă asta simţi, dar nu uita că ei nu fac parte din realitatea ta, aşa cum nici tu nu ai făcut atunci, parte din realitatea lor, aşa că apropie-te liber şi necondiţionat de tine însuţi, apoi vino şi dă mărturie trăită şi nu doar citită despre adevărul tău!

Dacă toţi vor crede că ce spune x sau y este adevărat, asta nu înseamnă că cu cât sunt mai multe păreri "pro", nu ar putea fi şi una "contra", nu înseamnă că o infinitate de păreri similare ar putea transforma minciuna în adevăr, dar tu doar vino şi îndrăzneşte să-ţi spui propria ta părere care vine din experienţa ta, căci în faţa unei experienţe trăite, nici o armată de oameni nu te-ar putea învinge!

Dacă zbuciumul tău lăuntric îţi tot dă semne că respectiva cale pe care mergi nu este tocmai ok, nu rămâne pasiv îndreptându-te spre marele "nimic", oricând te poţi abate, oricând te poţi răzgândi, iar pentru alegerea pe care o vei face cu curaj schimbând direcţia unei căi bătătorite de ani şi ani, doar pentru curajul de a alege ceva ce vine din tine, mulţumeşte-ţi, apoi vino cu bucurie şi spune tuturor ce ai experimentat prin puterea alegerii, şi astfel poate vei sădi şi în alţii puţin curaj, poate îi vei face măcar să-şi pună întrebări, sau poate că astfel prin propria ta mărturie autentică îi vei face şi pe ceilalţi, demni de condiţia umană!

Vino şi vezi, vino şi înţelege, vino şi spune lumii, cum erai atunci când te raportai doar la unii, şi cum te afli acum când te raportezi doar la tine însuţi?

”De ce iubesc femeile”?

Nu v-ați săturat de atâta spiritualitate ”profundă”?
Nu vreți să coborâm puțin în concret?
Până la urmă nu am înțeles de ce iubește Cărtărescu femeile în vestita carte a sa (titlul îi aparține), care cică se vinde cel mai bine pe la noi, dar cred că încep să pricep (mai greu, ce-i drept), de ce le iubesc eu.
Se spune că bărbatul a fost făcut pentru femeie, și femeia pentru bărbat. Nu știu cât adevăr e în afirmația asta, dar cert e că unul fără altul, adică bărbatul fără femeie și invers, ar fi mult mai săraci.
Săraci din punct de vedere spiritual sau sufletesc, dacă vreți.
Femeia prin atitudinea ei, bate bărbatul la scor aproape cam la toate capitolele, dar știe atât de bine să ascundă treaba asta încât îi lasă mereu impresia bărbatului, că el e ”șeful”. Iar bărbatul, sărăcuțul de el, pică în această plasă, cât ai zice pește.
Atunci, femeia doar îl observă din afară și în sinea ei zîmbește, dar zâmbetul ei este unul iarăși ascuns, nu cumva să umilească ”minunăția” de bărbat de lângă ea. Deși își dă seama perfect că se chinuie în zadar, îl lasă așa doar-doar s-o trezi cumva la un moment dat, din acest vârtej. Unele, mai înțelepte, le mai aruncă bărbaților cîte un colac de salvare, dar de obicei orgoliul bărbaților e atât de monstruos, încât chiar dacă s-ar afla scufundați în mlaștină până la gât, nu ar accepta să pună mâna pe el.
De obicei, ele nu-și bat capul prea mult cu salvarea bărbaților, ci îi lasă așa să fiarbă în suc propriu. Plăcerea lor. Ghinionul nostru.
Intuiția femeilor, nu prea dă greș. În schimb la bărbați, intuiția le joacă feste cam mereu. Pentru că bărbaților le place să asculte mai mult de instinct decât de rațiune. Ei stau foarte prost cu răbdarea, vor totul de la femeie, ”aici și acum”. Însă multe femei, își dau seama de cum stau lucrurile de fapt, chiar înainte de a se întâmpla în realitate. Iar unii bărbați, nu realizează ce se întâmplă, nici măcar după faptul consumat.
Femeia vine cu deschiderea ei și spune clar și răspicat, privind bărbatul drept în ochi:
 ”Iată-mă-s!”
Când se întâmplă asta, bărbatului începe să i se facă frică, căci pentru el, acesta e momentul adevărului. Știe că dacă se va ascunde după degete căutând orice justificări de a se codi, va pica oricum de ”prost”. Dar între timp s-a obișnuit atât de mult cu lașitatea, încât ea a devenit un fel de a doua sa natură. Ce mai contează încă o nouă confirmare a lașității lui?
Acum nu vreau să generalizez, dar cam așa se întâmplă.
Femeia e de obicei cea care își asumă riscurile. Bărbatul despică firul în 4 înainte de a lua o hotărâre, până ce nu mai rămâne nimic de despicat. Pentru că el, e în general condus de propria minte, care în general îl sabotează, punându-i în față tot felul de piedici, pentru a-i slăbi și mai mult puterea de a lua o decizie.
Dar femeia, vine nonșalantă și iarăși spune fără frică: ”Da!”
Riscurile și le asumă ea, nu-i pasă de consecințe, pentru că fată descurcăreață cum e, știe că va ieși la liman cumva. Pentru femeie, cea mai importantă rămâne senzația, adică trăirea ei care nu minte niciodată.Pentru asta trăiește de fapt, pentru a dărui și a se dărui. Numai că această ”dăruire”, necondiționată de cele mai multe ori, face ca bărbatul să se mai dea înapoi un pas și să devină și mai precaut, și mai defensiv ca înainte. El nu poate accepta așa ușor acest dar pe care i-l face femeia. Mai întâi, se va gândi mult și apoi poate îl va accepta.
Iarăși se mai spune că femeia se folosește de sex pentru a ajunge la afecțiune, iar bărbatul se folosește de afecțiune pentru a ajunge la sex.
Nici asta nu știu cât e de adevărat, dar cel puțin la marea majoritate a bărbaților se cam potrivește. La femei...ele știu mai bine cum stau lucrurile.
Însă oricum ar sta, suntem atât de diferiți încât nimic nu poate rămâne bătut în cuie. Sunt femei și femei, sunt bărbați și bărbați.
Am o admirație mare de exemplu pentru femeile care știu exact ce vor de la viață. Și în general, ele știu, la asta  pot spune că sunt chiar campioane. Însă bărbații, de obicei se cam pierd în peisaj, iar peisajul le cam fură mintea.
Femeile în general, sunt într-adevăr în zonele de vibrație mai înaltă, de asta lor le vine atât de ușor să încurajeze și să susțină pe bărbații de lângă ele. Ele vin și se apropie cu sufletul, nu cu mintea. Vin cu inima, nu cu rațiunea. Vin cu iubirea, nu cu frica. Iar când fac asta, nimic nu le mai poate sta în cale, pentru că iubirea înfrânge chiar și cea mai puternică rezistență și înmoaie chiar și o inimă de piatră.
Priviți chiar și în mediul spiritual sau religios ce se întâmplă. Acolo,majoritare sunt mereu femeile pentru că ele vin cu entuziasmul și bucuria din ele, care eclipsează așa-zisa lor superficialitate. Fiind mereu mânate de iubire, e vital pentru ele ca această iubire să se reverse în zona spirituală pentru unele, sau în biserici, pentru altele.
La cursurile sau conferințele pe teme spirituale sau de dezvoltare de exemplu, vor fi mereu predominante femeile, pentru că deschiderea lor e mult mai amplă ca a bărbaților. Și ele merg în general, până la capăt. Însă mulți bărbați se apucă de multe, dar de obicei se opresc înainte de termen. Ei apar la astfel de cursuri, de dinainte ”setați” pe ideea că nu au ce căuta acolo, că nu au nimic de învățat. Și se opresc, pentru că rațiunea uneori poate fi o mare piedică. Mai ales, când învățătorul sau maestrul din fața lor, este o femeie căreia nu prea le vine să îi dea credit. Și atunci se întorc iarăși la rațiunea lor de care se agață cu dinții.
Multora dintre femeile singure, le-aș spune: "nu știți cât de norocoase sunteți!"
Pentru că uneori a intra într-o relație forțată, echivalează cu a-ți semna sentința pe viață! Când femeia nu mai are puterea la ea, apare dependența, și manipularea începe într-o formă voalată, dacă vreți.
De unde atâta disperare pentru a intra într-o relație? Nimeni nu își dorește un partener de viață disperat decât doar eventual pentru a domina și a abuza psihic de celălalt.
Numai că timpul și viața singură îți poate aduce când nu te aștepți, pe cineva la care nici nu visai. Atunci persoana potrivită apare neașteptat, ca o surpriză, ca un dar. Este acea persoană cea cu care poți împărtăși adevărul tău?
Se mai spune iarăși că în spatele fiecărui bărbat de succes, se află o femeie puternică care îl inspiră.
Deși suntem atât de diferiți, totuși ar fi magnific să fim uniți în același adevăr divin. Și pentru asta nu e neapărat nevoie să fii un iluminat, vreun Buddha sau vreun Ramtha, dar măcar să îți evaluezi prioritățile. Iar dacă prioritatea mea nr 1 e să am o relație, nu cred că e în regulă, atâta timp cât nu știu cine sunt.
Multe relații eșuează pentru că adeseori avem impresia că știm exact cum ar trebui să decurgă lucrurile într-o relație, chiar înainte de a o începe. Astfel se instalează o inflexibilitate și de aici o mare premiză pentru dezastru. Ar fi prea fad ca lucrurile să se desfășoare într-un mod programat, la cât de schimbătoare e viața în toată splendoarea ei.
Pentru că vine un timp în care simți că tu, spiritual vorbind, crești mai mult decât relația însăși. Pe zi ce trece, mai ales la cei care lucrează cu ei înșiși, conștiința se expandează într-un mod firesc și natural. Aproape că nu te mai regăsești în cel de ieri, e firesc să fie așa, să fim într-o continuă schimbare. Dar dacă îți setezi ca obiective doar casa,copii, mașina,banii, toate astea se împlinesc repede-repede, dar tu ca sine, simți că nu ești împlinit.
Cineva poate să își imagineze că scopul vieții e să trăiești până la adânci bătrânețe lângă partenerul de viață și trăiești în această bulă care se tot mărește. Dar e doar o capcană, ca și cum te-ai îngropa de viu, atât timp cât relația nu se reînoiește odată cu conștiința ta. Și dacă nu se întâmplă asta, cei doi se epuizează efectiv reciproc, ancorați doar în grija lumescă.
Atunci, devin doar piese de muzeu, pentru că relația și viața vor de fapt să crescă dincolo de "tu și cu mine".
Poate că acel partener pe care-l aștepți va apărea neașteptat și atunci tu îl vei recunoaște. Dar între timp, dacă nu apare nimeni, nu te bloca într-o așteptare fără sens, folosește-ți mai bine energia să afli cine ești.
Nu căuta să intri într-o relație dintr-o poziție defensivă doar pentru a scăpa de gândul că "nimeni nu mă iubește".
Așadar, dragi creatoare, rămâneți fidele vouă înșivă și nu vă pierdeți demnitatea în fața nimănui, pentru că nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, dar ce măreție să constați că ambii au fost făcuți pentru Dumnezeu, și pentru a trăi ca de la sine la sine in EL!
Așa este, așa să fie!

Religia, dupa chipul si asemanarea sa

Religia se aseamănă cu un castel de nisip care cu cât se tot înalță, cu atât și căderea sa va fi mai jalnică. E de ajuns o mică breșă și tot castelul se va prăbuși ca și cum nici nu ar fi fost.

Religia se aseamănă cu o construcție monumentală făurită dintr-o multitudine de piese de domino, pe care atunci când o privești rămâi mut de încântare. Dar e de ajuns chiar și cea mai mică mișcare a unei mici piese, ca întreaga construcție să devină una cu pământul într-o clipă.

Religia se aseamănă cu un angrenaj sau cu o mașinărie a cărui motor merge pe principiul legării în serie. Aceste serii, sunt formate din emoții.Fiecare emoție este legată de cealaltă și se spijină una pe alta. Cum slăbește una în intensitate, cealaltă de lângă ea, o va întări imediat. Dar e îndeajuns să se producă un mic scurt-circuit în tot acest sistem serialic, și tot angrenajul se va transforma în fum.

Religia se mai aseamănă cu o imagine în a cărui mijloc se află un idol poleit, aurit și strălucitor care îți fură ochii și mintea prin frumusețea sa. Dar conținutul său nu îl poate vedea nimeni. Acest conținut rămâne doar o mare ”taină” pentru mulțimea de rând.
În jurul idolului, se află cei care-i aduc ofrande, profunzi, cu fețe lungi și triste. În spatele acestora, stau sufletele îngenunchiate cu aripile frânte. Resemnarea, pasivitatea,lacrimile, plânsul, suferința, vinovăția și rușinea, sunt cele care întregesc acest peisaj lugubru.

Religia se mai aseamănă și cu un fur, care te prinde într-un moment de slăbiciune și îți fură puterea fără să-ți dai seama. După care, te va convinge extrem de ușor cât de slab, nevrednic și neputincios ești. Odată puterea furată, s-a dus cu ea și discernămîntul. Atunci albul ți se va prezenta ca negru și negrul ca alb. Iar odată ce puterea ta se află în mâna furului, iarăși te va convinge foarte ușor că doar el îți poate oferi vindecarea, că doar de la el îți va veni salvarea.

Religia se aseamănă și cu un lanț a cărui verigi, s-au unit și s-au legat unele de altele, de mii de ani. Lanțul e greu și extrem de solid.Verigile se susțin unele pe altele, iar dacă una pică cumva, imediat o alta îi ia locul, pentru că ”maeștrii” sunt acolo prezenți, gata-gata să repare cea mai mică breșă, din acest lanț al slăbiciunilor.
Iar atunci când ei vor veni, te vor condiționa și mai mult ca nu care cumva să mai pici din postura de ”oaie” aflată în turmă. Îți vor șopti cu nonșalanță că ai avut o ”ispită” din lucrarea ”celui rău”. Și-ți vor prezenta lucrurile într-un mod atât de ”duhovnicesc”, încât emoțiile te vor subjuga și condiționarea ta va fi și mai mare ca înainte. Și-ți vor povesti ei cum alții au suferit mult mai mult ca tine, dar au răbdat, iar Dumnezeu i-a miluit și le-a răsplătit însutit răbdarea, adică resemnarea și pasivitatea lor. Atunci va apăra în inima ta înduioșarea, creată prin condiționarea lor. De acolo, din acest fel de emoție care te va înmuia și te va frânge, nimeni nu te va mai putea scoate, decât tu însuți vei putea ieși, doar atunci când vei simți că te sufoci efectiv în această condiționare distructivă.

Când acest adevăr este preluat și acceptat doar de către minte, nefiind trăit la propriu, el nu este decât un adevăr iluzoriu, mort în el însuși. Adică o astfel de minte care nu a și experimentat în viață ceea ce am scriu eu aici, poate îmi va da dreptate cel mult teoretic. Însă până acest adevăr nu va ajunge în suflet, omul va trăi practic mereu într-un conflict interior, iar uneori balanța se va înclina într-o parte sau în cealaltă, depinzând în mare măsură de cum se desfășoară viața lui la momentul respectiv.
Când îți va merge bine, când totul va fi roz în jurul tău, poate îmi vei da dreptate cât de cât. În astfel de momente, oricine se poate da ”spiritual”, pentru că atunci, nu e nimeni și nimic care să îl saboteze.
Dar momentul adevărului tău, nu e acesta, dragă omule. Ci ia aminte la tine însuți, în ce crezi cu adevărat, atunci când totul în afara ta se prăbușește. Când apar obstacolele, greutățile, ”necazurile”, când toate astea îți vor sabota fără milă toată ”spiritualitatea” ta de care înainte te agățai și pe care te spijineai. Acel moment de ”criză”, ori te va întoarce tot spre surogatele în care credeai odinioară, ori te va propulsa și mai mult spre tine însuți.
De abia atunci, în astfel de clipe care nu mint, când vei simți poate că ți se clătină pământul sub picioare, vei înțelege cu adevărat dacă puterea ta se află tot în interiorul tău sau nu.

Privind inapoi...fara manie

Privind înapoi...fără mânie

Când se găsește câte unul care tocmai a ieșit dintr-o credință limitativă în care a crezut trup și suflet timp îndelungat, senzația lui este că după multe lupte zadarnice și chinuitoare, s-a întors acasă în sfârșit, la sinele său care îl tot aștepta de o viață.
Tocmai a revenit dintr-un război la care el singur a ales să meargă, nu l-a forțat nimeni și astfel nu poate învinovăți pe absolut nimeni. Acum odată întors, rămâne mut de uimire cum de a putut alege așa ceva. Trupul îi este întreg și nevătămat dar sufletul îi este plin de răni care încă mai supurează. Însă bucuria eliberării este atât de mare încât nici un fel de durere nu mai contează.
Ajuns acasă, își va aminti cu nostalgie mereu de acel război lăuntric la care a luat parte atâția ani. Își va aminti despre el ca despre o altă persoană, pentru că în cel întors, nu se mai află nimic din cel care se lupta în tranșee cu morile de vânt.
Și va simți nevoia irezistibilă să se urce pe un stâlp, undeva în văzduh pentru a striga din toate puterile și să-și povestească experiența sa trăită la propriu, nu la figurat. Dar amărăciunea sa nu poate fi înțeleasă decât doar de unul care a experimentat acest război ca și el, și într-un final a reușit să se întoarcă acasă viu, deși mult vătămat.
Și astfel văzând el că aproape nimeni nu-l poate înțelege, realizează că doar râsul îl va vindeca cu adevărat. Căci înainte era mult prea ”profund” și mult prea ”serios” ca să mai poată râde. Acum însă, va râde în gura mare de tot ce a fost odată și va apărea oarecum nebun în ochii celorlalți. Dar pentru el, adică pentru omul nou, nu mai contează ce vor crede aceștia despre el, căci într-un final pricepe că în realitatea lui nu există decât el și Dumnezeu. Restul doar vin, se opresc și iarăși pleacă.
Și nu-i mai pasă nici dacă povestea sa va avea ecou în inima cuiva. El știe că a venit aici să dea o mărturie sinceră și fără înflorituri. Pentru că în cele din urmă, s-a regăsit pe el însuși exact așa cum este, nu așa cum credința limitativă îl amăgea că ar fi.
Această senzație pe care o are, odată întors din tranșee, cu sufletul bandajat, s-ar asemăna cumva cu cea a unuia care a trăit mulți ani alături de o iubită care îi spunea mereu că îl iubește, ca la sfârșit să afle că de fapt îl înșela în fiecare zi. Poți uita așa ceva vreodată? Te poți detașa ca și cum nu ar fi fost nimic?
Nu poți. Pentru că ști foarte bine că doar tu singur ai ales să te rănești, iar cei cărora tu ți-ai încredințat sufletul curat, doar ți-au întreținut frica și rănile fără să încerce să ți le închidă. Ei sunt adevărați maeștri în întreținerea rănilor pe viață.
Nu poți uita, dar măcar îți vei mulțumi de acum încolo mereu pentru curajul tău de a ieși dintr-un staul unde turma este închisă și așteaptă cu frică să fie tunsă, sacrificată și apoi mâncată.
Nu poți uita, dar vei putea privi cu compasiune și fără sfidare la cei care aleg singuri să rămână pasivi în staul. Nu e treaba ta să îi scoți de acolo, e treaba lor.
Nu poți uita, iar când vei privi înapoi, nu o vei face cu mânie, căci pasul pe care l-ai făcut spre tine însuți după toată această experiență, e atât de mare încât nimeni și nimic nu îți mai poate fura identitatea.
Nu poți uita, dar odată lecția învățată, nu-ți mai rămâne decât să zbori în înalturi, acolo unde înainte nu ai aveai curajul nici măcar de a-ți ridica ochii...
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine poate înțelege să înțeleagă...
Așa este, așa să fie!

Ganduri...

Ce s-ar face scriitorul fără cititor şi ce s-ar face cititorul fără scriitor?
Pentru scriitor nu ar avea nici un farmec să scrie doar pentru el însuşi într-un deşert, el are nevoie de recunoaşterea cititorului. Dar scriitorul știe în sinea lui că totul e atât de efemer încât nici un cititor nu îi va da vreo garanție pe viață, că va fi mereu interesat de scrierile lui. Pentru că cititorul e schimbător și nu e dispus să-și prindă picioarele în niște stări temporare. Așa că mai devreme sau mai târziu, cititorul va trece de la un scriitor la altul, așa cum atât de ușor trece de la o stare la alta...

Ce-ar fi bărbatul fără femeie şi femeia fără bărbat?
Bărbatul singur, ar deveni în timp, un munte plin de egoism şi de tabieturi, înconjurat de tot felul de rezistenţe mentale, stând mereu în defensivă, gata oricând să-și apere jucăria. În timp ce femeia singură, se apropie cu nonșalanță, surprinde mereu mintea defensivă a bărbatului fricos, până când rămâne ea însăși surprinsă în momentul în care cunoaște un bărbat care să accepte să renunţe la egoismul lui, oferindu-i fără reținere în schimb, inima ei...

Ce-ar fi părintele fără copilaş şi copilaşul fără părinte?
Părintele rămas fără copilaş, s-ar transforma el însuşi într-un prunc nevinovat şi ar începe să vadă viaţa, prin ochi de copil. Iar copilaşul rămas fără părinte, ar deveni el însuşi propriul său părinte, propria sa mamă, propriul său tată...

Ce-ar fi religia fără om şi omul fără religie?
Religia fără un om care să îi dea credit necondiţionat, s-ar transforma într-un adevărat cameleon care ar lua orice formă şi orice culoare, doar-doar, s-ar găsi cineva dispus să se agaţe de ea. Omul fără religie, ar deveni liber de orice condiţionare şi într-o clipă s-ar putea numi fără nici cea mai mică trufie, un mic dumnezeu venit din Dumnezeu. Dar pentru că omul nu caută libertatea pură, odată rămas fără religie, îşi va bate capul cu mare râvnă şi va instaura una nouă în foarte scurt timp...

Ce s-ar face bolnavul fără omul sănătos şi cel sănătos fără cel bolnav?
Dacă cel bolnav nu ar cădea la pat pentru o perioadă, nu s-ar mai opri vreodată să se contemple pe el însuşi.Ci ar fugi în continuare doar după tot felul de himere şi nu ar mai apuca să se cunoască niciodată. După toate lecţiile predate dar niciodată învăţate, boala vine ca un ultimatum. Cel sănătos vine alături de cel bolnav şi-şi mai revine câte puţin din alergătura sa, smerindu-se şi luând aminte la el însuşi...

Ce ar fi viaţa fără artă şi arta fără viaţă?
Viaţa fără artă, ar deveni un fel de abrutizare a conştiinţei, un fel de ghetto în care intră cine vrea şi scapă cine poate. Dar arta luminează şi amplifică vibraţia omului, odată ce omul se apleacă asupra ei. Însă fără viaţă, arta nu ar putea exista căci sursa ei este viaţa însăşi şi ea se hrăneşte si din dureri şi din plăceri, şi din victorii şi din înfrângeri...

Ce-ar fi săracul fără bogat şo bogatul fără sărac?
Săracul are de învăţat multe lecţii pe pământ, una fiind aceea de a nu opune rezistenţă la nimic din ce i se dăruieşte. Alta fiind aceea de a mulţumi şi de a fi recunoscător în faţa celor care îi dăruiesc ceva. Alta ar fi cea de a nu abdica şi de a nu se resemna în faţa vieţii. Iar încă una, aceea de a nu-şi pierde niciodată demnitatea. Bogatul dacă va lua aminte la cel sărac care mulţumeşte chiar şi pentru ultima coajă de pâine, mult se va folosi. Iar dacă va vedea pe vreunul care nu are nici măcar după ce bea apă, dar cu chipul totuşi strălucind, atunci poate va înţelege, cât de iluzorii sunt toate, căci numai ce se află cu adevărat în om nu minte niciodată...

Ce-ar fi omul fără Dumnezeu și Dumnezeu fără om?
Omul fără Dumnezeu ar fi robul minții lui care l-ar juca pe degete exact cum vrea ea. Să te lași condus de o minte despotică, e curată nebunie. Dar când sinele divin pune stăpânire pe mintea omului, atunci o conduce pe aceasta ca pe o unealtă de care se folosește, nu de care este el folosit. Atunci sinele se recunoaște ca fiind divin, căci doar mintea îl putea separa pe om de Dumnezeu. Atunci și Dumnezeu se bucură de această eliberare, acolo unde El își recunoaște chipul nemuritor și asemănarea reflectată în creația sa...

Ce inseamna viata?

Viaţa înseamnă bucurie, bucură-te de ea şi atunci când ţi-e bine, şi atunci când crezi că ţi-e rău...

Viaţa înseamnă speranţă, apropie-te de viaţă cu nădejde, cu dragoste, cu dor...

Viaţa înseamnă experienţă, testează-ţi propriile limite şi astfel vei atinge nemărginirea...

Viaţa înseamnă „a trăi în prezent”, îngroapă-ţi în uitare trecutul şi lasă-ţi viitorul doar să te surprindă...

Viaţa înseamnă joacă, aşa că joacă-te şi ca un copil nevinovat şi ca un înţelept în acelaşi timp, doar joacă-te...

Viaţa înseamnă abundenţă, deschide-ţi mintea, deschide-ţi sufletul şi viaţa însăşi se va deschide în faţa ta...

Viaţa înseamnă conştientizare, sparge tiparele automatismelor şi trăieşte-ţi viaţa la propriu, nu la figurat...

Viaţa înseamnă compasiune, fi alături de ceilalţi simplu şi curat, fără gânduri ascunse...

Viaţa înseamnă demnitate, învinge-ţi frica de a te arăta aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti...

Viaţa înseamnă susţinere, vino spre oameni şi susţine-i pe ei, susţinându-te astfel pe tine însuţi...

Viaţa înseamnă libertate, eliberează-te şi fugi din staulul unei credinţe limitative fără a te mai uita înapoi...

Viaţa înseamnă cunoaştere, aşadar cunoaşte-te continuu pe tine însuţi şi astfel viaţa însăşi ţi se va face întru totul cunoscută...

Viaţa înseamnă putere, menţine-o şi sporeşte-o în tine, nu ţi-o vinde nici măcar pentru toate comorile pământului...

Viaţa înseamnă entuziasm, cultivă-ţi pasiunile, nu le lăsa să se usuce şi să se ofilească...

Viaţa înseamnă mulţumire, apreciază-te fără reţienere şi onorează-te în fiecare clipă...

Viaţa înseamnă iubire, iubeşte-te pe tine însuţi, iubeşte viaţa aşa cum vine spre tine, iubeşte oamenii aşa cum sunt şi nu încerca să schimbi pe nimeni, doar schimbă la tine însuţi de poţi ceva...

Clip-Culori de toamna pe acorduri de chitara

http://www.youtube.com/watch?v=V25gETp2scE

Dintotdeauna sunt...

Dintotdeauna sunt călăuzit, îndrumat şi purtat de sinele meu divin...

Dintotdeauna sunt binecuvântat de viaţă, de oameni, de Dumnezeu, în toate creaţiile mele...

Dintotdeauna sunt bucurie nemărginită pe care o împărtăşesc în mod simplu şi firesc tuturor...

Dintotdeauna îmi trăiesc viaţa autentic şi-mi las originalitatea să se reverse în jurul meu...

Dintotdeauna sporesc în cunoaştere, sporesc în lumină, sporesc în iubire...

Dintotdeauna sunt cu gândul în prezent şi mă susţin astfel prin puterea prezentului...

Dintotdeauna sunt curaj în manifestare, care mă trece peste orice greutate, peste orice obstacol, peste orice punte care se vrea trecută...

Dintotdeauna sunt compasiune şi-i accept pe toţi în diferenţele lor, în minunăţia lor atât de diferită de a mea, atât de diferită de a ta...

Dintotdeauna sunt izvor de energie luminoasă care se înfiripă din oceanul iubirii lui Dumnezeu şi se revarsă în sufletele curate şi în minţile necondiţionate...

Dintotdeauna mă onorez şi mă întorc mereu la mine însumi cu dragoste, cu dor...

Dintotdeauna sunt conştient de gândurile mele care vin şi care pleacă, de trăirile mele care nu mint niciodată...

Dintotdeauna mă las copleşit de vibraţia înaltă care îmi menţine entuziasmul, care mă înalţă din treaptă în treaptă şi din putere în putere...

Dintotdeauna mă privesc direct în ochi şi-mi spun iarăşi şi iarăşi :
„te iubesc aşa cum eşti, aşa cum arăţi, aşa cum gândeşti, aşa cum alegi să trăieşti”!

Eliberarea zeilor

Când privesc în spate, o ceaţă deasă învăluie orizontul. Ici-colo mai întrezăresc prin ceaţă, corăbii plutind în derivă, fără cârmaci şi fără oameni la bord. Corăbiile sunt negre ca tăciunii, ruginite şi imens de mari. Cu cât trece timpul, acestea intră şi mai mult în ceaţă şi ori de câte ori întorc capul privind în urma mea, constat că ele se împuţinează şi ajung ca nişte puncte negre undeva în zare. Uşor se îndepărtează, uşor se evaporă din realitatea mea...
Însă când privesc în faţă, lumina îmi luminează calea iar eu alerg pe cale fără să mă opresc, fără să obosesc vreodată. Ştiu că urcuşul către Sine nu are final, nu are capăt, nu are hotar. Iar bucuria de a urca acest munte este atât de copleşitoare, încât orice oprire e o pierdere de timp şi de energie.
Dar pentru că doar pentru o clipă am privit iarăşi în urmă, zâmbind în sinea mea pentru tot ceea ce a fost odată, am privit corăbiile părăsite şi am strigat către ele:

„Ascultaţi-mă, voi zeii mei, cei cărora v-am slujit cu atâta râvnă odinioară!
Aplecaţi-vă urechile care nu aud şi ochii care nu văd asupra mea!
Veniţi şi spuneţi tuturor cine şi ce sunteţi voi de fapt!
Veniţi şi spuneţi la toată lumea,
cum faceţi voi din adevăr minciună şi din minciună adevăr,
cum amăgiţi voi minţile slabe şi le îndemnaţi să vi se supună,
cum reuşiţi voi să faceţi din oameni minunaţi, adevăraţi păcătoşi, robi şi nevrednici,
cum îndoctrinaţi voi masele şi le condiţionaţi negativ,
cum puneţi stăpânire pe sufletele curate
şi faceţi din ele simple marionete în mâinile voastre,
cum ajungeţi voi din simpli idoli,
dumnezei falşi care despart pe om de adevăratul Dumnezeu,
cum abia aşteptaţi să vi se dea puterea din oameni pe bani sau pe degeaba,
cum îi păcăliţi pe cei simpli cu veşnice promisiuni după moarte!

Unde sunteţi acum voi zeii mei,
cei care odinioară vă făleaţi cu mine şi vă uimeaţi chiar voi înşivă
de propria mea nebunie de a vă fi întru totul credincios,
care ziua şi noaptea aveam gândul numai la voi,
care nu aveam linişte până nu vă aduceam propriile ofrande,
care plângeam şi sufeream de dorul vostru,
care nu mi-am pus niciodată problema că nu sunteţi decât nişte surogate,
căci am crezut cu adevărat în voi,
până la ultima mea suflare,
până la ultimul meu cuvânt,
până la ultima mea simţire!
Oare cum de nu aţi plesnit de atâta râs,
privind la cei mulţi asemenea mie,
care v-au pus sufletele lor la picioarele voastre,
aşteptând de la voi ceea ce niciodată nu vor primi,
tremurând în faţa voastră ca în faţa unor dumnezei,
nădăjduind spre o nădejde moartă în ea însăşi,
şi făcându-i să creadă pe toţi până la unul,
că se află în lumină,
când de fapt se aflau într-un mare întuneric!

Vorbiţi acum dacă puteţi, zeii mei,
cum de-aţi reuşit să înlănţuiţi oamenii prin tot felul de religii,
prin care credinţele false şi limitative le-aţi ridicat la rang de idoli,
cum aţi creat prin ele doar dezbinări, ură şi războaie,
toate purtate cu nonşalanţă „în numele Domnului”!
Cum aţi transformat simplele voastre patimi care clocotesc în voi,
în tot felul de scrieri, chipurile revelate divin,
introducând prin ele sugestii şi îndemnuri manipulative,
punând în gura unui fals dumnezeu propriile voastre interese ascunse,
băgând frica fără reţinere în oameni,
toate acestea făcute iarăşi „în numele Domnului”!
Cum aţi ajuns să împânziţi otrava din voi înşivă,
creând o aşa zisă religie a iubirii,
unde oamenii cred că Dumnezeu încape în ziduri făcute de mâini omeneşti,
unde vin pregătiţi cu buzunarele pline doar pentru a plăti pentru o iluzie,
unde mai marii lor le întreţin programele de frică, ruşine şi vinovăţie,
creându-le la nesfărşit ideea că s-au născut în păcat,
neîndemnându-i decât spre resemnare şi nu spre creaţie,
spre suferinţă şi nu spre bucurie,
spre tot felul de surogate aflate în afara lor,
niciodată sfătuindu-i să caute înlăuntrul lor,
acolo unde sufletul se chinuie
şi tot aşteaptă ca omul să se elibereze de toată această povară,
care îl secătuieşte şi îi frânge nevoia de a zbura în înalturi!

Acum recunosc, zeii mei,
sunteţi adevăraţi maeştri în arta înrobirii sufletelor,
deşi voi spuneţi că doar la voi este adevărata mângâiere,
însă eu nu am înţeles în cele din urmă,
la ce fel de mângăiere vă refereaţi,
poate la mângâierea pe creştet doar,
prin care voi credeţi că un simplu gest ritualic,
poate schimba omul prin revărsarea harului asupra sa,
însă toate acestea nu sunt decât fum,
atâta timp cât omul se află mereu în ignoranţă şi în nepăsare,
atâta timp cât nu lucrează la mintea sa constant,
atâta timp căt nu pricepe cine este,
cum oare se va sfinţi unul ca acesta doar luând parte la un simplu ritual?

Mai am multe să vă spun vouă zeii mei,
dar nu voi cădea în această capcană,
căci asta vreţi voi de fapt,
să fiţi mereu băgaţi în seamă,
chiar şi criticaţi pe faţă sau în ascuns, nu contează,
oricum numai să se vorbească despre voi în neştire,
ca omul să uite astfel de el însuşi şi de comoara care se află doar în el,
despre care niciodată nu amintiţi nimic,
sau poate că nici măcar voi înşişi nu aţi ştiut vreodată!
Iată deşi mulţi prea mulţi ani v-am fost adevărat fidel
şi nu v-am trădat nici măcar printr-un gând îndoielnic,
a sosit timpul să vă dau drumul, zeii mei,
să mă eliberez şi să vă eliberaţi şi voi de mine,
căci nu mai aveţi nici o putere acum asupra mea,
toate s-au dus, toate s-au schimbat în viaţa mea,
aşa că nu vă mai bateţi capul degeaba cu mine,
cu siguranţă veţi găsi mereu noi discipoli,
iar pentru aceştia voi avea mereu doar compasiune,
şi voi privi la ei cu iubire şi fără aroganţă,
căci fiecare e liber să vă aleagă pe voi zeilor,
sau să se aleagă cu curaj pe el însuşi!

Aşadar vă urez drum bun, zeii mei,
funiile corăbiilor voastre au fost tăiate,
lanţurile au fost şi ele azvârlite în larg,
nu mai există acum nici o povară,
nu mai rămân acum decât eu cu mine însumi
alături de adevăratul Dumnezeu,
care de-atâta timp a tot aşteptat cu îngăduinţă eliberarea mea...

Aşa este şi aşa să fie!